În care este vorba despre universuri fictive

Pentru că-mi place la nebunie să fiu scurt, concis, la obiect şi pentru că-mi lipseşte cu desăvîrşire înclinaţia de-a mă pierde în detalii în aceeaşi măsură în care verbiajul îmi este complet străin, voi trece direct la subiect.

Stăteam astăzi de vorbă cu amicul Radu despre universuri fictive şi, dintr-una într-alta, ne-am împotmolit într-o dilemă din care cu greu am reuşit să ieşim la liman, anume care este cel mai vast univers fictiv din literatura universală. Am ieşit la liman aşa cum reuşeşte s-o facă orice om cu capul pe umeri şi cu mintea la locul ei: făcînd compromisuri, lăsînd de la noi şi ocolind un răspuns tranşant la întrebarea principală, care este oricum extrem de vagă.

Habar nu am care este cel mai vast univers fictiv din literatură (şi alte arte aplicate, am ajuns la concluzia că e imposibil să se rezume cineva doar la literatură, sau doar la filme, sau doar la jocuri video), pentru că-n capul meu pur şi simplu nu intră atîtea cunoştinţe. Bătălia la vîrf se dă, după umila mea părere, între Star Wars, Star Trek, lumile DC şi Marvel, apoi Dungeons&Dragons, Universul Dune, Warhammer, Warcraft şi am mai găsit pe net un set de povestiri despre şi cu Perry Rhodan (?!). Dacă nu ştiţi cine este individul, click pe link. Veţi rămîne sur-prinşi. Ar mai fi fost Tolkien, Asimov, dar aici e vorba de subiectivitate.

Read moreÎn care este vorba despre universuri fictive

De ce scriu (şi eu) cu î din i

Sursa Foto: educatie.inmures.ro

Sunt mai bine de 12 ani de cînd am început să scriu susţinut în spaţiul virtual (întîi pe forumul Radio Guerrilla, apoi pe diverse bloguri, unele mai proprii, altele mai personale), şi cam tot atîta timp de cînd m-am decis că e musai să scriu cu î din i. Sincer să fiu, habar nu mai am de unde a plecat ideea asta, oscilez între două posibile cauze: aşa scriau băieţii de la Caţavencu în vremea aceea şi/sau din spirit de frondă la adresa celor care foloseau pe interneţi de-acum clasicele oribilităţi shi, k, asl pls, bn, lol ş. cl.

Nu mai contează cauza, e totuşi peste un deceniu de-atunci. Mai important e rezultatul: în afară de cîţiva veterani de pe vremea regimului ceauşist care-au învăţat cum e cu laptopul şi cu internetul, nu ştiu cam pe nimeni care să mai folosească î din i în scrierea de zi cu zi. De ce să fac pe ofuscatul, nici nu mă deranjează. Fiecare are dreptul să scrie cum are chef şi habar, oricum în momentul de faţă gramatica limbii române duce o luptă pierdută şi nu dă semne că-şi va reveni prea curînd. Revenind la î, recunosc că-s chiar un pic făţarnic, pentru că la job folosesc fără jenă â, dar am ajuns suficient de abil încît să schimb inconştient între î şi â, în funcţie de cei cărora mă adresez.

Eu personal nu o să fac lobby pentru scrierea cu î din i. Vreau doar să postez aici, pentru posteritate, un articol semnat de George Pruteanu, articol care mi-e teamă că la un moment dat ar putea să dispară de pe site-ul lui. Mai bine să stea aici, frumos, la mine. Să fie răspuns pentru toţi cei care ar avea de gînd să mă-ntrebe de ce î şi nu â, dar şi pentru cei care, poate, îşi pun uneori întrebarea cum e corect nu în literă, ci în spirit, ca să zic aşa.

DE CE SCRIU CU Î DIN I

Scriu cu î din i…

…Pentru că iniţiativa Academiei, din 17 februarie 1993, prin care s-a reintrodus în ortografia românească litera â (în afara cuvîntului „român“ şi a derivatelor sale, unde figura din 1965), a fost o eroare ştiinţifică, generată de un anume sentimentalism anti-comunist (bazat şi pe legenda că î-ul din i ne-ar fi fost impus de oamenii lui Stalin, deşi î-ul din i a fost practicat, de mari nume ale literelor româneşti, la Viaţa Românească, încă din anii ’20 ai secolului trecut, cu mult înaintea apariţiei comunismului la noi). Cei doi lingvişti membri ai Academiei au votat unul „împotrivă“, celălalt „abţinere“. Toate institutele de lingvistică din ţară au dezaprobat decizia.

…Pentru că, prin readoptarea lui â din a, ortografia românească se complică în mod artificial, introducîndu-se un criteriu mecanic, arbitrar şi străin spiritului limbii române: acela dacă un sunet se află în interiorul cuvîntului sau la una din extremităţile sale. Ar trebui, e.g.°,  să scriem a târî (cu două litere diferite pentru exact acelaşi sunet),  dar eu târâi (schimbînd din nou litera, pentru că e în altă poziţie)… A scrie un sunet într-un fel dacă e-n corpul cuvîntului şi-n alt fel dacă e la unul din capete e o procedură care sfidează claritatea latină a limbii române şi principiul dominant fonetic al ortografiei româneşti, conform căruia un sunet sau un grup de sunete se transcrie (aproape) întotdeauna cu aceeaşi literă, respectiv cu acelaşi grup de litere. Au spus-o mari cărturari, atît români (Rădulescu-Motru, A.Scriban, Philippide, Densusianu, G.Ivănescu, G.Ibrăileanu, E. Coşeriu, Mioara Avram) cît şi străini (A. Meillet, R.Lepsius, Alf Lombard).

…Pentru că î-ul provine dintr-un a în doar cca 31% din cuvinte; în marea majoritate a cazurilor (69%), î-ul provine din cuvinte (fie latineşti, fie de altă origine) CARE NU CONŢINEAU SUNETUL/LITERA A în locul respectiv, ci unul/una din sunetele/literele E, I, O sau U, aşa că transcrierea sa azi prin â este absurdă. Dacă am fi paroxistic de pedanţi, ar trebui să-l transcriem cu (“e” cu accent circonflex), (“o” cu accent circonflex) sau (“u” cu accent circonflex). Iată doar cîteva exemple:

* î din e: monumentum>mormînt (=mormênt!), tenerus>tînăr (=tênăr!), ventus>vînt (= vênt!) freiner (fr.)> a frîna (=a frêna!) netengu(sl.)>nătîng (=nătêng!) frengi (tc.)>frînghie (=frênghie!);

* î din i: luminaria>lumînare, ridere>a rîde, ripa>rîpă, sinus>sîn, stringere>a strînge, rivus>rîu drîmbă (sl.) geamlîc (tc.);

* î din o: fontana>fîntînă (=fôntână!), longum>lîngă (=lôngă!) monastiri (sl.)>mînăstire (mônăstire!) limoni (gr.)>lămîie (=lămôie!) gond (magh.)>gînd (=gônd!);

î din u: aduncum>adînc (=adûnc!), perturnicula>potîrniche (=potûrniche!), hirundinella>rîndunică (=rûndunică!) gîndac (=gûndac!), mîrşav (=mûrşav!), zvîrli (zvûrli!), smîrc (=smûrc!) (sl.)   tărîm (tc.) (=tărûm!).

…Pentru că, în cazul cuvintelor în care sunetul î provine dintr-un a, numai aproximativ o jumătate (15% din total) sunt de origine latină2, aşa încît â-ul din cca 85% dintre situaţii nu are cum să constituie mult invocata „probă de latinitate a limbii noastre“, de care, oricum, în anul 2002 nu cred că mai e nevoie decît pentru inamicii oligofreni.

…Pentru că o altă dovadă strălucitoare a legăturii intrinsece, a “înrudirii” interne dintre i şi î  (şi nicicum între a şi î) o constituie alternanţele fonetice:

* în pronunţie dialectală (ardelenească, moldovenească), foarte adesea sunetul i se transformă în î, niciodată însă sunetul a: ţigan>ţîgan, sifon>sîfon, silă>sîlă, stingă>stîngă (la Eminescu rimează cu plîngă), stins>stîns, şi>şî, şină>şînă, ţine>ţîne, ţiui>ţîui, ziua>zîua etc.;

* multe substantive prezintă transformarea lui î în i prin trecerea de la singular la plural sau de la masculin la feminin: cuvînt-cuvinte, jurămînt-jurăminte, mormînt-morminte, sfînt-sfinte-sfinţi; tînăr-tineri etc.;

* în cursul conjugării unor verbe, i devine î: a vinde-eu vînd-tu vinzi-ei vînd etc.

… În acelaşi sens, o dovadă o constituie faptul că la mari maeştri ai limbii române, ca Eminescu, vocabule terminate în -înd, -îndă sau -întă rimează cu altele terminate în -ind, -indă sau -intă, întrucît î-ul e perceput ca o ipostază a lui i [e.g.: Călin (File din poveste) – grindă / tremurîndă; oglindă / surîzîndă sau în Întunericul şi poetul – ţintă / frămîntă]. Aşa era şi la Alecsandri (Cu timpul tot ce-i putred se scutură pe rînd / Şi fructele frumoase rămîn pe crengi lucind  – Ovidiu). Nu vom găsi nicăieri o rimă -and / ând.

Din aceste motive ştiinţifice, mi se pare absurd să scriu cu î din a.

George PRUTEANU
România literară, nr. 42, 23 oct. 2002

I. În care este vorba despre ce ascult atunci cînd scriu

Stimaţi cititori, stimate cititoare, îngăduiţi-mi să vă fac o confidenţă, am o nouă dragoste, iubesc muzica ambientală. De fapt nu, mă exprim greşit. Nu muzica ambientală, ci sunetele ambientale. De aproape doi ani de zile (de când m-am decis că vreau, îmi doresc şi ţin musai şi neapărat să scriu un roman – visul meu pe termen mediu) tot caut coloana sonoră perfectă pentru momentele de inspiraţie în care pun mîna pe tastatură şi trec la scris. Am încercat de toate, de la jazz la heavy metal, de la muzică medievală la disco şi electronică, dar nu am avut noroc. Pur şi simplu nimic nu s-a lipit de mine, ba chiar uneori am ajuns să-mi pierd bruma de inspiraţie şi să trec de la scris şi worldbuilding la mătrăşit facţiuni rivale în Shogun II Total War. Dar să nu divaghez, despre jocuri video şi cum pot fi ele aplicate profesionist în scriitură o să vă povestesc într-un episod viitor.

Sursa Foto: smithsonianmag.com

Revenind la coloana sonoră, am descoperit recent că rezonez absolut pozitiv sută la sută cu muzica… nu, cu sunetele ambientale. Am dat peste ele întîmplător, că nu am nicio cunoştinţă care ascultă pe Youtube cum foşneşte pădurea sau cum sună ploaia pe un acoperiş de tablă. Întîmplător cum spuneam, dar a fost o zi mare pentru mine. A fost momentul în care am zis DA! ăsta e fundalul sonor al creaţiei, ăsta e soundtrack-ul călare pe care voi deveni – cel puţin – un scriitor amator de succes. Sau “un scriitor, amator de succes“. Sau “un scriitor amator, de succes“? În fine.

Ştiu că nu-s singurul, mulţi oameni care cochetează cu scrisul de la jurnal în sus au nevoie de anumite condiţii ca să poată să-şi facă treaba cu spor. O cafea bună, un loc anume, o privelişte, o anumită perioadă a zilei… Ei bine, în cazul meu a fost vorba despre fundalul sonor. Nu-i vorbă, merge şi liniştea, dar la un moment dat mă copleşeşte vacarmul produs de propriile gânduri care, vorba unor băieţi de la Divertis, îmi fluieră în cap ca trenurile-n gară.

Pentru că în articolul ăsta, ca şi în cele viitoare, accentul va fi pus pe ceea ce fac eu, pe ceea ce-mi place mie, pe mine în general, haideţi să vă recomand mai jos cîteva frumuseţi sonore care mi-au pus creierii pe moaţe şi m-au determinat să încep şi seria de articole dedicate scrisului pe acest site.

Trei ore de sunete ambientale luate într-o mlaştină. Broscuţe, o ploicică uşoară, bufniţe, greieri… Un soundtrack bun pentru cînd ai de scris o descriere, închizi ochii şi-ţi imaginezi locul ăsta minunat, numai verdeaţă, batracieni, raze de soare iţite printre copaci şi un abur în aer de la 99% factor de umiditate. Merge alternat cu astea trei ore de sunete ambientale de noapte oleacă înfricoşătoare (mă rog, sunt amplificate artificial, dar merge).

– Sau un ambiental cu pîrîiaş şopocăind alene printre copacii seculari ai unei păduri virgine. Bine, nu neapărat virgine.

– Sau o ploaie măruntă cu tunete şi fulgere, de care te-ai adăpostit sub streaşina unei taverne de la marginea unui orăşel pustiu, într-o toamnă tîrzie. “It was a dark and stormy night…”

– Sau, cînd pun la punct o călătorie pe mare şi-mi imaginez unul dintre personajele mele aşteptînd în cabină să ridice ancora, îmi picur în urechi ambientalul ăsta: valuri izbindu-se de ţărm şi de chila navei, bătrînele grinzi ale corabiei scîrţîind a vechi în ritm cu tangajul şi ruliul provocate de hulă, bocănituri pe punte, vreun membru al echipajului rulînd butoaie cu apă şi peşte sărat în cambuză ş. cl.

– Sau, cînd visez la oceanul spaţial, încui uşile, trag hublourile, ridic scuturile şi mă delectez cu acest minunat playlist, 72 de ore de sunete ambientale din Blade Runner.

Iar dacă nu aveţi chef să plecaţi urechea la ceea ce au creat, compilat sau şterpelit alţii, aveţi oricînd ocazia să vă faceţi propriile fundaluri sonore numai bune pentru scris folosind jucăria pusă la punct de băieţii de la Ambient Mixer. Trebuie doar un pic de răbdare.

Cred că sunetele ambientale, pe lîngă faptul că încadrează frumos un fir epic, mai au un rol important: îl ajută să crească şi să se dezvolte, să facă pui. Trebuie doar să închizi ochii şi să-ţi laşi imaginaţia să zburde. E mai simplu şi funcţionează mai uşor, să zicem, decît o coloană sonoră compusă din Wardruna şi Cannibal Corpse. Părerea mea 🙂

Am păstrat la final, pe post de cîntec de lebădă, o compoziţie ascultată recent care mi-a făcut pielea de găină. Un muzicolog din Lyon, Mylene Pardoen, a adus la viaţă sunetul Parisului, aşa cum era el la 1739.

Nu vreau să ştiu cum a reuşit sau cît de apropiată de realitatea de-atunci este compoziţia. Mi-e suficient să ştiu că nu o să pot verifica niciodată pe viu (?), aşa că nu-mi rămîne decît să mă bucur de această fereastră sonoră în Chateletul Parisului în vremea lui Ludovic al XV-lea.