Norocul, privit panaramic
Nu mi-am pus niciodată problema norocului, anume în ce mod îmi afectează factorul ăsta viaţa. Nu că nu m-ar fi dus mintea (la tîmpenii... eheei!), nici din superstiţie (nu vorbi de frînghie în casa fabricantului de frînghii, cum ar fi zis nea Costică Coriianu din sat Ciorîca, jud. Olt), ci pur şi simplu am zis mereu ''vere, aşa-s eu, mereu ghinionist" şi mi-am văzut de-ale mele.
Uite însă că vine amicul Fane cu nişte întrebări scurte şi la obiect legate de noroc. Recunosc sincer, n-aş fi răspuns dacă nu îndesa acolo şi melodia lui Gabi Luncă. N-aş fi răspuns că nu am obiceiul; dracu, abia răspund şi la comentariile de pe dimulescu.ro, darmite.. În fine.
Dom'le, ideea e în felul următor: nu există aşa ceva. Noroc. Nu există. Există întîmplare, soartă, coincidenţă, dar factorul noroc este o scuză inventată de români ca să se mai bocească oleacă despre cît de vitregă le-a fost soarta. Nu mai ştiu pe unde citeam, cică Napoleon (da, ăla mic şi nervos din Corsica) cînd i se prezenta un ofiţer capabil cu propunerea de avansare la gradul de general, zicea "Lasă geniul, ştiu că are, dar cu norocul cum stă?". Proastă mentalitate.
Mi se pare un mod păgubos de-a vedea lucrurile aşa: cîştigă unul la loto, toată lumea zice "a avut noroc". Dacă a doua zi îi cade o cărămidă-n cap în centrul vechi din Bucureşti, replica se transformă în "asta e, n-a avut noroc". Sau dacă-l lasă nevasta şi fuge cu antrenorul de fitness. Sau dacă vreunul dintre puradei ajunge în comă la spital după o supradoză. Exemple dau la nesfîrşit. Nu, dom'le, cînd merge ceva prost nu e neapărat ghinion - de multe ori este prostie crasă. Într-adevăr, omul bun n-are "noroc" pentru că e prea tolomac să caşte bine ochii şi să vadă ce-i în jurul lui. De unde poate sări iepurele cu covrigi în coadă sau, dimpotrivă, tir-ul condus bezmeticeşte pe autostradă.
O să ziceţi ''bine, dar... cum îţi explici cutărescu... a avut şansa să facă să dreagă, cutare are succes cu afacerea, cutare a cîştigat la loto, cutare a găsit pe jos 5 lei''. Ei, bine, alea-s întîmplări. Pure întîmplări. Nu a fost noroc, nici ghinionul altcuiva, pur şi simplu s-a nimerit. Să zică mersi. Aia e.
Bucureştiul miroase a porc
Mi-am tot stors creierii în ultimele zile, într-o încercare de a-mi da seama de ce nu mai simt sărbătorile aşa cum se întîmpla pînă acum cîţiva ani. Am observat că nu sunt singurul care rămîne cu un gust aiurea după Crăciun - destui mi s-au plîns, pe alţii i-am dibuit din ce spuneau sau din ce scriau. Ei bine, astăzi cred că mi-am dat seama de ce Crăciunul nu mai are farmecul de demult.
Nu că am fi crescut noi, că ne-ar fi copleşit responsabilităţile, că ne-am fi pierdut inocenţa.. Pur şi simplu s-au schimbat miasmele, mirosurile din aer, de sărbători. Veneam spre casă ieri, şi pe toată strada, din toate blocurile venea un miros difuz de sarmale, găteală, prăjeală, porcării, şoric, salată de boeuf. Am intrat în scara mea, mai să cad jos de la mirosul de grătar, de porc la tigaie sau în cuptor. Cînd să deschid uşa, mai-mai să dea baba de la 2 peste mine, cu nişte legături de praz într-o mînă şi un ananas întreg în cealaltă.
Am senzaţia că oamenii, cu cît pot pune mai multe pe masă şi cu cît mai diversificată e masa de Crăciun, pierd cîte un strop de afecţiune unul faţă de celălalt. Cum era Crăciunul acum 10 ani? poate cineva să-l compare cu unul de-acum? Îşi aminteşte cineva sărbătorile de acum 2 ani, sau pe cele de acum 10-15? Cam la asta se reduce: cu fiecare cîrnat pus în tigaie, către care ne îndreptăm atenţia, pierdem acelaşi timp de afecţiune pe care îl acordam pînă acum celor dragi.
Cronica unei relaţii ratate
Mi-aduc aminte că ceea ce mi-a sărit în ochi, atunci cînd am văzut-o întîia oară, au fost picioarele. Drăcia dracului, chestiile alea nici măcar nu se puteau numi picioare - catalige mai degrabă. Lungi rău. Cînd a intrat pe terasă a făcut-o de parcă intra pe tarlaua cu dovlecei a bunică-sii. Paşi largi, şoldul în pendul stînga-dreapta, blugii stăteau să plesnească-ntre picioare: avea fata un cap-compas de roşior la paradă. Un metru douăzeci pe puţin, dacă ar fi avut careva răbdarea şi prezenţa de spirit să-l măsoare. Acum că stau oarecum strîmb (am un nenorocit de scaun cu orientare de stînga) şi judec drept, curăţat de hormoni, nu era cine ştie ce frumuseţe.
Picioarele ce-i erau lungi, vînoase - textura blugilor nu putea ascunde joaca muşchiului nărăvaş. În rest.. sînii semănau cu o roşie turtită de-o mînă descreierată. Nu-i vorbă, se vedeau. Erau palpabili. Dar se vedeau întinşi, nu ţuguiaţi. Vorba aia bătranească era făcută pentru ea: din faţă zimbru, din lateral timbru. Nu mai zic de zîmbet: avea un stil.. ceva de speriat: buzele se dădeau pe spate, dinţii avansau înainte, totul semăna cu nişte teste înaintea filmărilor la "Alien". Să nu mint, nu era deloc urîtă sau ne-apetisantă. Dar aşa-s eu, pricinos. Mai tîrziu, cînd am apucat să-i iau fundul la ţintă cu privirea, m-am lămurit şi acolo: coapse fusiforme, formate, dar cam absente. Nu erau deloc bombate. Existau, dar trebuia să te pasioneze femeile trase prin inel că să-ţi placă şi fundul ei. Bine, de ce să mint... mie, în seara respectivă, îmi plăceau toate fundurile din lume.
Fiinţa răspundea la numele de Cristina. M-a costat două ture de prezentări să înţeleg numele. Noroc cu un amic ce-a venit mai tîrziu, după ea, altfel m-aş fi făcut de poveste întrebînd-o a treia oară cum o cheamă. E drept, băusem vreo două beri şi, nemîncat fiind, deja îmi fila o lampă, dar.. asta nu e o scuză suficientă. Cristina venise alături de noi la invitaţia unui amic comun, care... Acum pe bune, vă interesează detaliile?! Ştiam eu că nu. Ei bine, în seara aia - pe terasă -, m-am ocupat de Cristina. S-a aşezat în faţa mea iar ai mei amici trecuseră pe discuţii microbistice. Pe chestia asta mi-am îndreptat toată atenţia, fără remuşcări, spre individa de vizavi. I-o luasem înainte cu două beri, am mai ras vreo două cîtă vreme ea se chiora în meniu (n-am înţeles niciodată de ce femeile trebuie să citească tot meniul, cap-coadă, dacă ştiu de la bun început ce vor să comande) şi-apoi s-a pornit discuţia.
Hermeneutică, incognoscibilitate şi metafizică indubitabil absconsă. Nu mai ştiu ce dracu am zis eu, legat de toate subiectele astea, cert e că ea îmi dădea dreptate ca mai apoi să mă critice. Un fel de "Aşa-i, dar nu ai dreptate." Fir-ar să fie, a avut noroc că băusem înainte şi eram împăciuitor, altfel aş fi luat-o de gît şi-aş fi pus-o pe calea ferată cu forţa, înaintea rapidului de Constanţa. Iarăşi mint.. fata avea partea ei de dreptate - pe ici, pe colo, prin locurile esenţiale, băteam cîmpii. Dar nu puteam să i-o dau -dreptatea- fără bătălie, nu? Că de-aia-s bărbat, să îmi susţin părerile pînă-n pînzele albe, oricît de tîmpite-ar fi. Ca să simplific lucrurile, seara a decurs merveios, pînă cînd a trebuit să ne cărăm pe la căşile noastre. Spre surprinderea mea (jur că nu-mi doream asta - mint), Cristina locuia în apropierea mea.
Deci gaşca s-a împărţit în două. Eu cu ea spre cutare cartier, ceilalţi unde au văzut cu ochii. Pe drumul spre casă trebuie să recunosc... i-am pus o mînă pe picior. Dar mi-am cerut în secunda doi milioane de scuze: nu eram suficient de beat cît să nu-mi pese ce părere-şi face despre mine. Partea amuzantă - zic acum - a apărut cînd am ajuns la mine acasă. Eram peste stradă şi mi-a comunicat cu glas tremurat că nu are schimbat. Ghici cine a fost cu tupeu ca Ceauşescu şi-a zis "rămîi la mine, atunci"? Mda, subsemnatul. Şi-a rămas.
A rămas la mine. Noaptea aia o să-mi rămînă veci pururea în memorie. A fost simplu: am intrat în casă, i-am făcut turul (nu turul pantalonilor), apoi un sandviş (salam victoria cu roşii şi caşcaval), apoi încă un sandviş. Bucătăria era prea mică pentru noi.. aşa că ne-am mutat în camera mea. Cînd am întrebat-o dacă vrea un tricou de-al meu să doarmă în el, mi-a răspuns în gura mare "da". Şi şi-a dat sutienul jos, abia apoi şi-a luat tricoul pe ea (sunt unele gagici care întîi se îmbracă, abia apoi se dezbracă).
Apoi ne-am întins în pat. Cînd am întrebat-o dacă mă lasă s-o iau în braţe, mi-a răspuns la fel: "da". Am făcut gestul, iar domnişoara Cristina s-a înţepenit brusc cu fundul în centrul meu de greutate, ca să zic aşa. Şi-atunci... am dat s-o mîngîi pe-o coapsă. Am băgat mîna prin pantalonii ei. Răspunsul? "Nu, scoate-o, te rog.. Sunt în perioada aia a lunii. " Apoi s-a întors şi m-a sărutat scurt. Noaptea a trecut greu al dracului.
A doua zi dimineaţa, la 7, s-a ridicat din pat, s-a îmbrăcat în hainele ei şi a plecat.
O seară la teatru
Oameni buni, dragilor, bă băeţ, daţi-mi voie să vă fac o confidenţă (Caragiu dixit), am o nouă dragoste, iubesc teatrul. Aceia dintre dumneavoastră care-s familiarizaţi cu acest sport vor spune, pe bună dreptate poate, ''bine că te-ai trezit şi tu acum, bre, pînă şi Moni ţi-a luat-o înainte''. E drept, se putea întîmpla mai demult.
Teatrul ar fi trebuit să-mi intre pe sub piele încă de la cămin, grupa mijlocie, cînd ne-a încolonat tovarăşa educatoare să mergem la Harap Alb cu păpuşi. Nu m-a prins atunci. Putea să mă captiveze într-a doişpea. Cînd, dintr-o clasă de golani, am fost singurul care s-a oferit voluntar (aveam nevoie de medie mărită) să joace rolul lui Socrate în piesa de largă inspiraţiune platonică ''Apărarea lui Socrate'', prestată la majoratul pe liceu. Mi-am cules atunci coroana de lauri nu pentru că am avut cel mai potrivit costum (un kimono de taekwando, comparativ cu 'soldaţii' îmbrăcaţi în unforme de la pompieri şi judecătorii îmbrăcaţi în robe de la tribunal) ci pentru că am uitat cele mai puţine strofe dintre toţi ceilalţi. Dar nu a fost suficient să mă facă să iubesc teatrul. Chiar viţăvercea, aş zice.
Nervi tehnologici
Nu mă pricep eu la tehnologie, dar credeţi-mă, ştiu cînd ceva, vreo sculă mă urăşte. Iar calculatorul meu nu numai că mă urăşte, probabil că face deja planuri cum să mă stranguleze-n somn cu cablul de la maus. Păi la cîte înjurături, şuturi şi alte diverse măgării şi-a luat din partea mea, cred şi eu că ar putea să se transforme în Thing din Familia Addams.
Mda, bat cîmpii, dar ştiu ce spun: calculatorul meu a ajuns să funcţioneze cum şi cînd i se scoală. Dacă e să mă iau după vîrsta lui, e cam la pensie şi asta înseamnă că i se scoală din ce în ce mai rar. Pentru asta oi fi fiind şi eu de vină (l-am umplut cu tot felul de drăcovenii, de la playere, la filmuleţe, muzici, vreo două messengeruri, softuri de tăiat filme, softuri de lipit filme, softuri de convertit filme, jocuri şi multe-multe media împrăştiate pe temiriunde, că pentru asta e bun, dă-l dracului cu tot cu ce plăci video o fi avînd). Şi ce calculator a fost la vremea lui.. Mîndria desktopurilor, prin 2001.
Leapşă lirică întîrziată
M-am trezit cu cineva ajuns aici pe blog trimis de o postare a Irinei, o leapşă cu poezii. În care mă inclusese şi pe mine, dar cum subsemnatul aerian fiind n-aude n-a vede, n-a greu' pămîntului.. Habar n-am avut atunci c-am primit cea leapşă. Pentru că nu-mi place să las lucrurile neterminate, închei cercul aici şi acum: cele două poezii pe care le-am scris la viaţa mea urmează:
IERI am fost pentru prima dată
La şcoală... Speriat, timid, cu buzele
Pecetluite şi ochii, două mărgele vii.
Am învăţat să fac primii paşi în viaţă
Într-o dimineaţă ploioasă de septembrie.AZI am ieşit cu prietenii la o bere prelungită..
Fertilă ca o mama ce naşte gemeni, berea s-a
Dublat, triplat, înzecit...
"Bă, ai văzut blonda aia..? Ce picioare avea.."
Şi ce sâni, şi ce ochi... Mai ales sânii.
Dorinţe nestăvilite, libertate şi alcool.MÂINE... ce va fi mâine? O să stau
Undeva la soare şi-o să spun poveşti mincinoase
Nepoţilor.. Sau voi fi părăsit şi urât de toţi,
Dorindu-mi moartea, dar prea laş să cauzez.
Ce e timpul? Distanţa de la trăgaci la ţintă.
(scrisă prin 2002, eram şi eu student pe vremea aceea. Nu mai ştiu contextul, ceva deprimant oricum)
Întorcînd privirea, Văd fotografii Galbene de vreme. Mă fluieră Senzații scuturate Din brazi uscați. Atunci îmi arăt Mînia, jucînd sîrbe Închinate sărbătorii.
(altă tristeţe, dar la asta ştiu istoria: era fix înainte de Crăciun, în 2007. Un Crăciun trist, de altfel.)



