Majoratul meu – o istorie neromanţată
Şapte mai 2001...
a fost o zi mare în istoria calendaristică a personajului Paul Cristian Dimulescu. În ziua aceea am împlinit magica vîrstă de 18 ani. Să nu creadă careva că respectiva schimbare de număr a însemnat ceva special pentru mine, afară de simbolismul intrinsec al celor două cifre. Eram MAJOR, puteam vota, puteam consuma alcool în toate barurile şi speluncile de pe teritoriul ţării româneşti, ba chiar şi-n alte cîteva locaţii din lumea largă, puteam cere ţigări la orice chioşc fără să provoc priviri chiondorîşe de la vînzătoare, iar în cazul în care vreunei cucoane sărite bine de-o anumită vîrstă i se punea pata pe mine, putea să mă înghesuie în vreun colţ fără teama că s-ar putea trezi mai tîrziu cu avocatul şi-o citaţie la uşă, pe teme de pedofilie galopantă.
Nu are rost să mă dau uşă de biserică: eram dedulcit la unele mici plăceri ale vieţii încă înainte să trec de 18 ani. De băut, mai beam, de fumat - oho! numai ţigări bune. Red & White, Winchester, Hollywood, LM, iar la ocazii speciale cîte un Rothmans sau Dunhill făceau casă bună cu mine - ştiam eu de unde să le procur. E drept, eram încă virgin, dar asta nu mă împiedica să am o reputaţie de afemeiat printre cunoscuţi. Reputaţie fabricată, dar reputaţie. Ce mai contau micile detalii tehnice?!
Petrecerea mea...
de majorat nu a avut nimic special faţă de alte milioane de petreceri similare. Se putea să fie mai bine, se putea să fie mai rău. A avut, însă, nişte particularităţi, iar în istoria care urmează o să încerc să le scot, rînd pe rînd, la iveală. În primul rînd, e cazul să fac cîteva specificaţii. Prima şi cea mai importantă: pe 7 mai 2001 eram în clasa a 12-a. Ultimul din gaşcă, ultimul din an, probabil, care ajungea la majorat. Pentru că ai mei au avut fericita inspiraţie să mă trimită la şcoală încă de la 6 ani, am fost mereu juniorul de vîrstă, în mai toate comunităţile din care-am făcut parte sau pe lîngă care m-am aciuat. Majoritatea prietenilor mei trecuseră hopul cel mare încă din clasa a 11-a, doar vreo doi-trei dintre ei au devenit bărbaţi în clasa a 12-a. Asta a fost un lucru bun, pe de-o parte: majoratul meu a fost ultimul eveniment major din liceu, picat chiar înaintea bacalaureatului. Şi toţi se aşteptau să iasă o circotecă mai ceva ca bacanalele şi saturnaliile romanilor.
Care toţi?
Păi eram o adunătură, dom'le.. numai unu' şi unu'. Era, într-o ordine total aleatorie, George Bălan, zis ''Bălan'', un tip zăpăcit despre care mai toţi spuneau că nu e pe treaba lui. De, avea omu' momentele lui de derapaj, dar era de-al nostru. Bălan avea prietenă, o tipă mai mică decît noi, despre care aveam obiceiul să spunem că-i suge toată vlaga, plus ceva de prin portofel. Nu mai ştiu cum o chema, o să-i spun Cristina. Apoi era Alex Polch, zis ''Dispe'', zis Pintescu (să trăieşti, bă! Poliţia e cu noi!), despre care am mai vorbit eu prin blog în repetate rînduri. Alex era craiul grupului, primul cu prietenă stabilă, primul cu a doua prietenă stabilă şi tot aşa. Mă rog, propriul lui majorat, petrecut cu fix un an înainte de al meu, l-a prins între femei, ca să mă exprim poetic, şi prezentă acolo a fost o singură persoană de sex feminin pierdută într-o haită de hăndrălăi. Care dansau la bustul gol pe muzici greceşti. Ca să-mi fac un punct de glorie, eu am fost singurul care a manevrat ceva cu fata respectivă, spre nervii celorlalţi şi spre deliciul unui cîine lup (al lui Alex) care ne pîndea din boscheţi.
La coasta lui Pintescu stătea, mare cît o zi de post, Mihnea, văr-su. Mare, că îşi descoperise apetitul pentru tras de fiare şi vitamine aflate pe lista gri a substanţelor anabolizante. El nega, şi neagă şi-acum, dar.. prea s-a făcut brusc cît Arnold. De-aia îi şi ziceam Pornoştaru', spre bucuria-i neţărmurită. Mihnea avea prietenă, una cam sărăcuţă cu duhul. O bîrfeam între noi urît, ba chiar îi scornise careva o poreclă de ruşine pe care refuz să mi-o amintesc, în această poveste onorabilă. Apoi era Alin, tovarăş de-al meu într-ale Rondului de Noapte cu Exarhu şi britanicul găştii într-ale umorului - le trîntea omul ăsta de n-aveai aer, bine că zicea doar de alţii, nu de-ai noştri. Alin avea o prietenă, Anca, parcă. Ce-i mai făcea, ce-o mai hingherea.. Dar de, aşa-s bărbaţii, cînd simt c-au prins o gagică-n mreje se poartă, preventiv, cam ca americanii în Irak. Apoi venea Ciprian la rînd, Ilici, pontosul. Clinciurile cu el mi-erau cele mai dragi, deşi de fiecare dată ajungeam la înjurături şi la pumni în coaste, de trebuia să ne despartă cu forţa alde Alex. Ciprian n-avea prietenă, cred că încă mai era îndrăgostit de Britney Spears. Şi mai eram şi eu.. mocofanul. Singur-cuc, dar cu prieteni de bază.
Locaţia...
petrecerii mele de majorat a fost aleasă de taică-meu. Nu am avut prea multe de comentat, din motive pe care-o să le înţelegeţi lesne. În Slatina anului 2001 existau un bar şi-o pizzerie şi două discoteci, Bastos şi Arena. În Bastos mergeau numai conlocuitori, se lăsa aproape în fiecare seară cu scandal şi mascaţi la intrare, iar moţ peste toate astea.. selecţia de muzică era în proporţie de 101% formată din manele. Arena era cam după acelaşi tipic construită, numai că pe lîngă manele se mai strecura şi cîte-o piesă ''normală'', mascaţii veneau aici mai rar iar locul era mai spălat şi frecventat de oameni care nu-ţi puneau shuryu-ul la gît din prima.
Adevăraţi cavaleri, preferau spray-ul paralizant în ochi. Cu alte cuvinte, o locaţie decentă. Ei bine, tata a ales Arena - nu pentru că era mai sigură, ci pentru că avea afaceri cu patronul şi se putea învîrti de nişte rezervări mai uşor. Plus că mă putea monitoriza. Aşa c-a făcut ce-a făcut şi m-am ales cu vreo patru mese unde să-i pot parca pe amicii mei, plus cu un cont deschis la bar. Deschis, dar cu limită de 800.000 de lei. Care pe vremea aia erau bani, nene, nu jucărie. După cum se va vedea.
Ne-am adunat...
la discotecă oleacă prea devreme, să prindem cîteva momente de linişte şi voie bună, pînă să dea năvală animalele de companie ale Slut-inei. Asta însemna că atunci cînd am ajuns noi în Arena nu era nici dracu pe-acolo, afară de barmani şi vreo doi-trei tolomaci ca noi.Eu nu eram într-o stare prea bună de spirit şi asta a rămas constanta întregii seri. Nu mă simţeam bine din o căciulă de motive. Era majoratul meu, deci mă simţeam responsabil pentru buna dispoziţie a amicilor mei. Care au venit toţi în păr, s-au aşezat la mese şi-au început să se hlizească unii la ceilalţi, în vreme ce eu făceam potecă de la unul la celălalt, după ''comandă''. Tu ce bei, dar tu, matale stai comod, ţie ţi-e frig, vai mulţumesc, nu trebuia să te deranjezi. Ia cadourile, mulţumeşte, pupă pe unu', fă o pauză, adu o bere, pupă pe alta, dă peste masă, ia fursecuri, pune fursecuri.
A, fursecurile.. Oribil. Ca la orice majorat de provincie ţinut în discotecă, a fost musai să am fursecuri şi prăjituri pe masă. Oricît am jelit pe lîngă ai mei, nu s-a putut fără şi pace. Dom'le, eşti într-o discotecă, nu la restaurant! Mai lipseau antreul, sarmalele şi ciorba de potroace ca să mă simt ca la nuntă. Nu mai spun că nervii veneau şi de la faptul că fursecurile fiind pe masă, la vedere, mă puteam aştepta oricînd să pice vreun cunoscut cu celebra replică ''oo, a cui e ziua? La Mulţi Ani, bă, dă şi tu o bere!''. Nu-mi plac situaţiile care scapă din mînă, iar o discotecă plină ochi cu olteni aghesmuiţi nu e carevasăzică un ceai dansant, nici slujba de duminică dintr-un sat amish.
Liber la dezmăţ...
sau ''liber la soileală'', nici acum nu ştiu cum să-i spun nopţii ăleia. Cîtă vreme discoteca a fost goală, ne simţeam regi. Ba am tras şi nişte breakdown-uri pe ringul de dans. Cînd a apărut poporul, odată ne-am mîlcit toţi! Imediat ne-am tras pe fotoliile noastre! Şi dă-i, şi luptă, care cu berea, care cu vermutul, care cu suculeţul, care cu poantele... A fost amuzant, pînă am început să ne chitrofonim. Atunci au început buricismele. Nu mai aveai loc de noi pe ringul de dans, iar lumea era a mea. Nu are rost să înşirui mişcările lascive şi ghionturile date gagicilor şi pauzele de ''eu nu mai pot, aer'' şi turele la baie şi..
Partea de rîs a urmat spre sfîrşit, cînd printre puzderia de lume care era în Arena am dat de o fostă febleţe de-a mea, Florina.. Faină fată, cînd o cunoscusem eu era mai rotunjoară. Cu cîteva luni înainte de majorat împărţisem cu ea cîteva ore şi cîteva bănci prin parc, ne cam destrăbălaserăm cumva şi pasămite încă-mi mai păstra un strop de afecţiune, pentru că atît i-a trebuit, să mă vadă în discotecă şi să audă că e ziua mea, că n-am mai scăpat de ea, oricît trăgeau amicii fără prietenă de ea, să mă elibereze. Printre ăştia, un amic din faţa blocului, Motanu. Băiat de cartier, făcea greco-romane şi era mult, dar mult mai iute de pumni decît de gîndire. El fiind un blînd, cînd era vorba de prieteni. Ei, şi ce-mi spune Motanu, cînd vine vremea de evacuat şandramaua? Că să mergem la el, că e singur acasă, mai stăm de-o vorbă, mai de-o glumă, mai bem ceva.
Zis şi făcut! Am dat şfară pe la mese, dar muşterii pentru afterhours la Motanu s-au găsit puţini: Alex, Ciprian, Alin şi colac peste pupăză, Florina. Am dat iute ordinu' de împrăştiere, băieţii au încărcat în plase fursecurile, eu m-am dus la bar să iau de băut la pachet - că mai aveam pînă la limita de 800.000 de lei - şi de-acolo, cap compas spre hogeacul lui Motanu.
O ditamai orgia porno...
se prefigura la orizont. Că băieţii, aşa parfumaţi cum erau, se găsiseră să-mi dea coate cum că Florina venea cu noi numai şi numai ca să îmi facă mie un ''cadou'' umed şi fierbinte. Eu mă enervasem că nu-mi plăcea atîta tevatură în jurul meu, aşa că hăndrălăii mei s-au apucat să facă scenarii şi scenete porno. Cum că s-o ameţim bine ş-apoi s-o luăm pe rînd, drace, ziceai că-s o hoardă mongolă nimerită peste-un schit de călugăriţe carmelite. Ei, bine.. realitatea ne-a dat pe toţi peste cap. La Motanu acasă lucrurile s-au succedat cu repeziciune, cam aşa.
Am ajuns. Ne băgăm toţi în sufragerie. Motanu pune nişte muzici, să descătuşeze atmosfera. Alex descătuşează şi el o sticlă de vin. Se bea cîte un pahar. Ciprian mă trage în bucătărie să-mi spună că n-avem prezervative, frate, trebuie să luăm! Ciprian pleacă împreună cu Alex după prezervative. Eu, Alin, Motanu, Florina ne apucăm să descîntăm vinul. Florina dansează, Motanu se duce să mănînce, eu spun bancuri cu Alin şi înjurăm profesorii, bacalaureatul, ministrul Educaţiei, guvernul, americanii, turcii, gepizii şi legiunile romane.
După o juma' de oră, apar Alex şi Ciprian cu - nu glumesc - vreo 25, 30 de prezervative în buzunare. Eu îmi fac cruce, Alin mai să leşine de rîs, Florina habar nu avea ce maraton ar fi aşteptat-o după mintea amicilor mei. Se arde becul din sufragerie. Alex se urcă să-l schimbe şi cade cu tot cu masă şi pahare de vin. Motanu vine nervos şi-şi bagă picioarele. Mie mi se face rău de la vin şi ţigări şi îmi iau liber să vomit. Florina nu mai rezistă şi pleacă, scîrbită de purtarea mea bărbătească. Băieţii trag obloanele şi ei şi se cară, dezamăgiţi că singura femeie plecase fără să mişte în front. Eu mă tîrăsc pe canapeaua din sufragerie şi adorm. Motanu se duce să-şi termine omleta şi pleacă şi el la somn.
La Mulţi Ani, Paul! The End.
Cripticul masculin
- Sa vezi ce-am facut. M-am dus la.. ca trebuia, nu? Nu mai mergea sa las lucrurile sa continue, ma-ntelegi. Si.. dar era simplu. Cand m-a vazut, face.. ca ce problema?!
- Eh.. Habar n-am, ca n-am apucat sa mai povestim de la.. atunci cand am venit la tine cu sculele.
- De parca n-ai sti! Da` nu am insistat. Cu faza aia de care ti-am spus. Pe urma, sa dau de.. stii tu, ca ti-am zis. Pac! Ca cica nu-l intereseaza. Era sa-i si dau una. Ma stii ca-s nervos la nervi, ca` nu...
- Te bagi ca musca-n lapte, in loc sa stai pe treaba ta. Da` le-o fi frica de moarte, vorb-aia, zic.. Ca si eu te stiu cand te-apuci..
- .. tin cont. Ce moarte.. ca nu am mai intrat demult in combinatii d-astea. Ca m-a lecuit istoria lu` ala. Dar de enervat, normal ca m-a enervat. Si desteapta aia... Nu a asteptat sa vina.. Ma suna sa-mi zica ca, vezi doamne.. Ce sa-i fac?
- ... sa iei tauru` de coarne. N-ai limite, ba baiete. Problema ta e ca uneori te gandesti numai cum sa...
- ... iau eu pastilele, nu? Pai, ba, eu nu m-am dus cu o ciocolata la profa de romana a lu` fi-miu, cand era sa ramana corigent, cum sa.. Darmite sa..
- ... bagi magaru-n beci. Da, ma, pai mie-mi spui..? Ai destula glagorie-n cap, da` nu mai judeca si tu cu...
- Ma-ntelegi. Sunt om serios, am pretentii, nu ma arunc in cap de pe trotuar s-apoi sa spun ca m-a lovit...
- ... capu` alaltu`. Ai si tu o nevasta, ai copii, nu cred ca vrei sa pierzi...
- ... trenu`. Doar ma stii dracu de atatia.. asta, de atatia ani. Nici macar o aia nu i-am dat. Desi merita.
- ... pentru o leguma, un cartof si-o veverita tot ce-ai adunat pana acum.
- Dar in chestia aia, ghici cine m-a turnat? Pastele ma-sii.. A, nu, nu ala, alalaltu`, il stii. Ca cum si de ce l-am facut pe ala..
- E, cum sa faci.. Ca tot omu`, ce, nu s-a mai vazut cazuri...
- ... de tot rahatu`. Zic, bine, ma, baiete, pai asa ma stii tu pe mine?! P-orma le-am bagat-o p-aia cu.. nu mai puteam nici eu sa.. Ca nu-s de fier, bai. Daca nu le trebuie, atunci.. Dar nu sa ma tina.. Pai cat sa mai rabd? Zi si tu, acuma!
Randurile de mai sus - pe care le poate auzi oricine, intamplator, in vreun bar, pe stadion, in statia de autobuz sau pur si simplu pe-o banca in parc - reprezinta un crampei de discutie intre doi barbati, media de 37-45 de ani. Neaparat dupa 37 de ani. Pana atunci, inca mai au sperante ca scapa. Oameni simpli, dupa vorba, dupa port. Conversatia si modul de-a o purta este tipica. Nu-s oameni elevati, dar nici salahori, lucreaza probabil prin constructii, sau in industrie.
Au acasa doi copii - media -, o soacra ciufuta si.. o nevasta. In deplasare, au probabil o amanta (e mult spus, hai sa zicem de fapt "ar vrea sa aiba") la care fantazeaza in grupuri de cate doi-trei, comenteaza meciurile si pozele cu gagici despuiate din tabloide cu aceeasi ardoare... si au dezvoltat un adevarat limbaj criptic - o masura de precautie intr-o lume care lor nu le mai spune mare lucru.
Un limbaj in care "aia, ala, treaba, figura" sunt jolly-jokeri - cuvinte bune la toate -, frazele nu sunt niciodata duse pana la capat, persoanele nu au niciodata nume iar interjectiile valoreaza cat un intreg volum de explicatii. Daca surprinzi o astfel de conversatie, pe langa faptul ca nu intelegi nimic, sunt sanse mari sa ramai cu impresia ca cel putin unul dintre ei e afumat bine cu cateva paharute sorbite de-ampicioarelea in vreun birt. Dar nu te-ai putea insela mai amarnic.
Limbajul criptic, voit impotmolit, s-a dezvoltat in doar cativa ani de convietuire alaturi de o femeie.. numita in cercurile de ntelectuali "consoarta", "sotie", uneori si "nevasta". Pentru ceilalti, ea e "muierea" sau, simplu, "femeia"**.
De ce limbaj criptic in discutiile dintre niste oameni maturi, prieteni la catarama, cu oarece pretentii? Simplu: sa poti vorbi fara teama despre lucruri tabu atunci cand stai la o palavra cu prietenii. Sa nu te-auda "Ea" si-apoi sa-ti faca scandal si sa te trimita "la ma-ta, sa-ti spele ea izmenele". Sau copilu`, care s-ar putea sa te toarne ma-sii si tot inspre mama ai ajunge. Sau vecina de la trei, care se nimereste-n preajma fix la momentele inoportune, in discutiile sensibile. Si stii ce ureche larga-palnie are vecina de la trei.. Care s-ar putea sa faca o vizita "de-o cafea" pe la sotia-ti, ca demult n-au mai stat de povesti. Si "Lenuto, si barbatul asta al tau.." Apoi, de la capat: "du-te la ma-ta, daca nu-ti mai place cu mine! - Ho, femeie, ce-ti veni? - Tu sa nu ma iei pe mine asa!".. samd.
--------
** Care-i problema cu apelativul "femeie"? Mie mi se pare un cuvant minunat: spune atat de multe!Tine loc de mama, sotie, iubita, fiica sau companion la diverse evenimente unde nu se face sa mergi singur, ca rad fostii colegi de tine - "bine, ma, dupa 10 ani, tot singurel esti? Pun pariu ca ai ramas si virgin! Gogule, mai stii ba cum ii ziceam astuia?! Da, Manuta!". Si haha si hihi.. Trist.
Cerceii
Mi-e tot mai greu sa scriu aici, pe blog, cand ma simt din ce in ce mai coplesit de timpurile in care traim: timpuri nu atat dificile, cat diferite si greu de inteles pentru unul ca mine, care de regula apreciaza lucrurile simple si alba-neagra cu judecatile de orice fel. Bine-ar fi ca totul sa poata fi calculat in termeni bicolori, asa cum era pe vremuri. Adevar - minciuna, alb - negru, dreptate - injustitie, onoare - necinste.. dar se pare ca astazi singurele tandemuri valabile sunt cele electorale.
Ma simt depasit de complexitatea zilelor noastre, cand nimic nu poate fi stabilit cum trebuie: o minciuna poate fi un adevar, sau poate fi o minciuna plus un adevar. La fel inteligenta: e cuprinsa intre niste limite foarte permisive, de nici nu te mai poti baza pe valoarea IQ-ului atunci cand cataloghezi pe cineva idiot sau doar smecher. Daca esti nemernic, lumea spune "ce, e singurul?" sau "bine ca l-ati gasit pe el!".. si exemple sunt multe. Vezi cazul "Becali".
Unul dintre momentele in care mi-am dat seama ca societatea nu mai e cea pe care o stiam eu, sau cel putin ca ma depaseste.. mi s-a intamplat intr-o prea-frumoasa dimineata. Ma aflam intr-un autobuz - ca tot bucuresteanu` provincial cu treaba pe ici, pe colo - si am avut bafta mareata sa ma pot aseza pe un scaun. In fata mea, o pustoaica. Par lung, tricou mulat cu insigna de firma, pantaloni de trening la fel de mulati, adidasi de alergare/sala . Gagica era clar sportiva, ce pot spune. Dar nu detaliile imbracamintii ei m-au frapat. Ci accesoriile. Cerceii!
Of, Doamne, cerceii.. N-am mai vazut asa ceva niciodata: facuti din ceva argintiu, poate plastic, poate staniol, nu am pus mana pe ei sa vad. Si rotunzi. Un cerc de material cat roata carului. Credeti-ma, erau gigantici! Pe scurt, intruchipau un cerc argintiu, pornind din ureche, cu raza suficient de larga incit aproape ca atingeau umarul. Hai sa nu spun ca erau mai mari ca... De fapt, erau putin (infim) mai mici decat un CD.
Intrebarea mea e adresata femeilor: cand va pierdeti bunul simt si cand ajungeti sa purtati pantagruelicele accesorii, de unde va pleaca nevoia asta? De la posetele mari cat un sac, la tocurile de juma` de metru, la masini de teren, la cerceii cat roata carului.. ce va face sa cautati si sa va doriti accesorii uriesesti? Ce vreti sa compensati? Cadourile barbatilor, sau mintea prea scurta?
Recunosc: bărbaţii au pierdut Războiul Sexelor
Băieţi, am rîs, am glumit, am bîrfit.. Dar cred că este momentul să ridicăm capul din glaja cu bere, să ne luăm inima-n dinţi şi să recunoaştem acel adevăr care oricît de mult ar durea, este absolut valabil: am pierdut lupta pentru supremaţie contra femeilor! Da, domnilor, ne-au făcut ca la Nufăru şi mie personal nu mi-e ruşine să recunosc, aşa cum nu mă pot p**a în contra vîntului.
Femeile ne-au pus la punct şi au făcut-o cu mîna noastră, careva să zică. Cum adică cum? Să dau nişte exemple.
a). Secole întregi ne-am lăudat că suntem cei mai buni bucătari. Noi, bărbaţii. Iată că acum, în secolul XXI, am fost luaţi în serios, în sfîrşit. Rezultatul? Nu mai găseşti o femeie care să ştie să gătească. Unele vor la restaurant, altele vor să comande piţe, cele mai inconştiente spun "dar gateşte tu, iubitule, ai văzut ce bine te pricepi..". Pînă să apuci să-i zici să cureţe ea cartofii, s-a şi făcut nevăzută, ca Samantha. La cosmetică, să zicem. (Evident, varianta neplăcută cu amantul n-o luăm în calcul.) Şi ia de găteşte-ţi singur, băiete... Apropo, dacă-ţi spune vreuna ce, cum şi cît ştie ea să gătească, să n-o crezi nici dacă-ţi dovedeşte. În momentul în care s-a mutat în aceeaşi casă cu tine a uitat totul, subit. Amnezie temporală..
b). Un corolar la exemplul de mai sus: spălatul rufelor. Mari inventatori, bărbaţii au descoperit maşina de spălat. Că de, să nu-şi mai rupă muierea deştele tot frecînd la izmene. "Hai dragă, că te descurci şi tu să bagi nişte haine în cuvă.." Să nu-şi mai rupă... Acum îţi rupi tu neuronii-n patru şi pumnii-n pereţi, cînd vezi că ţi-a ieşit culoarea din vreun tricou şi s-a lipit de un altul. Replica ei? "Of, ce-o fi aşa de greu.. Nu ţi-am spus, cele colorate într-o parte, celelalte într-alta!" Da, scumpi, dar tricoul ăla verde cu alb în ce categorie-l pun, `tu-i cusăturile mă-sii!? A, pe-ăla îl spăl de mînă.. Cum de nu m-am gîndit..
c). Pumnul a fost unul dintre puţinele argumente forte de care au dispus bărbaţii cînd a venit vorba de clinciuri cu regnul femeiesc. "A fost", pentru că am ştiut noi cum să ne învîrtim şi-acum se face bulău, nu glumă, chiar şi pentru o "lipită" dată-n joacă. Unde mai pui... la ce femei există astăzi (vezi Nikita) şi la cum s-au blegit bărbaţii, parcă văd că-n vreo 30-40 de ani o să intrăm în underground, ca sărăntocii din Matrix. Iar femeile or să ne ţină-n ţarcuri, la îngrăşat şi, eventual, puit. Nu mai vorbesc de chestia aia care pe vremuri se numea "curtare" iar acum a devenit hărţuire sexuală. Băi, ce vremuri în mijloc de Ev Mediu. Curtoazie, respect pentru femeie, cavaleri care veneau cu luna-n dinţi pentru femeia iubită.. Ce conta că tipesa era măritată cu altul, care n-o mai băga în seamă - darmite în aşternuturi - de ani de zile? Ei, în ziua de astăzi femeia şi-a cîştigat dreptul să fie judecător şi călău, numai prin puterea pe care i-a dat-o justiţia, aceea de a decide singură cine o hărţuieşte şi cine o curtează. În acest caz... mă plec în faţa înţelepciunii ei. Chiar şi cînd umblă-n mini pînă la buric şi cu sînii la vedere.
d). Proaste animale care suntem, noi bărbaţii am pus în puterea ghiavolului de femeie fix acea minunată baghetă magică ce se numeşte "sex-appeal". Drăcovenia asta nu e mare lucru, dacă stai să te gîndeşti lucid. Cînd li se fac ochii hîrtie de muşte după vreo fustă apărută la orizont, bărbaţii o ridică - în mintea lor - nu numai pînă mai sus de buric, să privească extaziaţi în leagănul vieţii, ci chiar în slava cerurilor. Puterea cracului dezgolit bate de departe orice manipulare inventată vreodată de către om. Dar ştii cum e povestea asta? Ca la alba-neagra. Nu-ţi pierzi banii şi demnitatea în faţa celor trei jetoane pentru eşti prost, ci pentru că vrei: ştii că individul te prosteşte-n faţă, dar pur şi simplu.. nu te poţi abţine să nu pui banu` jos.
Deşi ar mai fi nenumărate alte exemple de bătălii pierdute de bărbaţi în favoarea femeilor, o să mă opresc aici, din milă pentru compatrioţii mei. Din a), b), c) şi d) eu trag o singură concluzie: nu mai avem niciun ascendent asupra femeii de astăzi. La dracu, păi dacă au reuşit să se-nmulţească şi-n absenţa noastră?!
Sunt de apreciat răbufnirile de orgoliu care mai apar - rar, ce-i drept - pe la unul sau la altul, dar, băieţi, credeţi-mă, totul este pierdut. Ne-au luat-o cu mult înainte. Ca să vedeţi diferenţa, noi ne-am întors în caverne tremurînd de spaimă, murdari, nemîncaţi, în vreme ce ele au îmblînzit jaguarul şi s-au urcat în el. Acum.. nu ne mai rămîne decît să dăm fuguţa după un buchet de flori şi să le urăm, că tot e martie, un din suflet "La Mulţi Ani, Doamna Femeie".
Pagini de jurnal
31.05.2004 (Sibiu)
Nu mai conteaza nimic, in afara schimbarii. A mea, bineinteles. De ce? Pentru ca trebuie. Si asta pentru ca a fost de-ajuns. Cu virf si indesat, chiar. Spuneam odata ca nu o sa fac Ceva pina cind nu voi fi facut Totul. Ei bine, am facut Totul. Cel putin in ultimii 3-4 ani de zile. Am ocazia de-a vedea ce este dincolo de baricada. Pot fi un profitor, de-acum inainte.. Am inteles ce nu se incadreaza in peisaj la mine. Ce nu se potriveste. Mi-au zis-o prea multi. Acum s-a ivit ocazia de-a intoarce roata. Acum mi-au fost deschisi ochii. Si Vreau.
1.06.2004 ( 3:50 Sibiu)
Sa vorbesti despre dragoste e o prostie. Dragostea, iubirea, se simte. E suficient sa simti. Din pacate m-am dezobisnuit. Luat cu alte `mici placeri ale vietii`, n-am realizat ca oricit de multi oameni am avut in jur, oricite femei au fost clandestin pasagere prin viata mea, am fost mereu singur. Sau singuratic. Nu mi-am deschis niciodata sufletul. Mintea da, insa mintea nu este si a celor din jur, e doar a mea.
Si in mintea mea nu intra nimeni cu forta, in bocanci. In suflet.. Practic nu am riscat. Miza cea mare e sufletul. Si de vei vrea vreodata sa cistigi un suflet, sa pricepi iubirea, va trebui sa-l pui pe-al tau pe masa de joc. Numai sufletul se poate abandona, pune in miinile cuiva, si daca nu te-ai inselat, il vei avea si pe-al lui... Daca meriti.. Si daca se merita. Asta poate fi povara sufletului ? Sa fie calcat in picioare pina isi va gasi perechea, sau pina cind va fi gasit, la rindul sau? Se prea poate.
Sau totul va fi in zadar. Oricum senzatia de abandon fata de altcineva e unica si fara asemanare. Nu cunosc nimic similar si nimic mai frumos. Iar durerea respingerii, ca si cautarile in van sunt un pret prea mic in comparatie cu idealul implinirii.
2.06.2004 (Sibiu)
E bine. Doua date, doua luate. Examene. Cit despre celalalte, Dumnezeu cu mila. Altceva, mai nimic. Viata mea e a altcuiva. Dar nu ma deranjeaza. Pina acum tot asa a fost mereu. Deci nu-s surprins, nici descurajat, nici nimic. Astept. Toata viata am asteptat, mai pot s-o fac si in continuare. Problema e daca merita. Inima-mi spune `DA`, mintea e circumspecta, zice `Sa vedem`. Dupa cum arata situatia, cel mai bine e sa ramin la ce-mi spune ratiunea. Oricum, momentan n-am ce pierde. I`m in the mood for love.... Si astept. Astept sa ma topesc din picioare si sa-mi pun sufletul pe tava..
*** Barbatul e mai puternic pe metru patrat, femeia e mai puternica pe secunda...
*** Spirit de turma: doi interesati si restul casca-gura.
4.06.2004 (02:45) - Păscoaia
Frumos. O seara frumoasa. Am avut senzatia implinirii. nu-mi dau seama de ce, poate si de fapt nici nu conteaza. Un zimbet nu se analizeaza, prinde doar viata si schimba infatisarea `posesorului`. un zimbet valoreaza mai mult decit oricite cuvinte am spune, oricit de mestesugit am face-o. Am vazut ca acel zimbet venea din inima, si l-am simtit aproape fizic. Mi-a lovit pupila si mi-a patruns in suflet. Ce face un zimbet... Mai mult decit o privire, mai mult decit o atingere, fie ea voluntara sau nu.
M-am inselat. Prima data m-am inselat. Nehotarit ca intotdeauna. Si vanitatea-mi a fost prea puternica. De ce sa nu cred ? De ce sa nu sper ? pentru ca eram obisnuit cu alt mers al lucrurilor. Pentru ca imi convenea. Pentru ca eram Eu. nu mi-am dat seama ca de fapt ceva s-a/m-a schimbat. Prea multa vreme am crezut in acel `Grosse seelen dulden still` al lui Schiller. Vanitatea.. Pacatul meu preferat. Si placerea gasita in tristete si singuratate. Era blazonul meu. Eram... egoist. Si inca sunt.
Dar ma tratez. ce ma deranjeaza, insa, e faptul ca n-am ochii deschisi, mi-e frica de lumina.. Sunt un orb. Acum sunt si la figurat, nu numai la propriu. Sa se inventeze ochelari si pentru ochiul sufletului. As fi primul care s-ar oferi voluntar pe post de cobai. Am nevoie. Si timpul nu e deloc in favoarea mea. nu suntem niciodata pe aceeasi lungime de unda. Nu ma iubeste deloc, timpul asta. Cind nu ma baga in seama si trece pe linga mine, cind imi taie craca. Desteptul...
5.06.2004 (00:30) - Păscoaia
Nu am inspiratie... Si-as avea atitea sa spun. Nu am si gata. Totusi ma incapatinez sa notez aici cuvinte goale care nu inseamna nimic, intr-un final. De ce... De ce!! Dar stiu. Mi-e teama sa sting lumina, nu vreau sa ma gindesc la ea. ma gindesc degeaba, mi-o inchipui degeaba, nicicind nu va sa fie in bratele mele. Nu vreau sa visez c-o am, cind cu fiecare clipa petrecuta linga ea realizez ca este imposibil. E chiar bataie de joc... Mda, si de-asta scriu.. Sa amin. E ceva.. cu, despre ea.. Adica ea e intr-un fel simpatic apropiata mie. Mi-e teama sa nu fie ceva de circumstanta.
Bunul simt ma-ndeamna sa am rabdare, dar ce rabdare mai pot avea cind stiu ca timpul ma dusmaneste ? Oricum.. A fi `sociabil` inseamna `a te baga in seama?` daca da, prefer sa fiu mizantrop, antisocial, cum doriti. Pentru ca nimic din ceea ce fac nu este conditionat de altii. Ma conditionez singur, si o fac prost, dar atit. Iar eu nu fac conversatie de dragul perderii timpului. Avea dreptate cind spunea ca lipsa comunicarii nu se trateaza cu surogate gen discutii de complezenta.. Daca spunea adevarul.. Al dracului suspicios sunt!
8.06.2004 (03:20) - Sibiu
Si s-a intimplat. mai simplu si mai frumos decit mi-am imaginat eu. Credeam ca voi fi nevoit sa vorbesc, credeam ca voi fi nevoit sa joc totul pe o carte, cea a dezgolirii totale, dar nu a fost asa. Mi-a luat mina... si atit. A fost suficient. Am simtit amindoi ca este suficient. Abia dupa au venit intrebarile. Oricum, eu nici acum nu realizez ca ea este persoana pe care o string in brate. poate gindesc prea mult, poate daca voi continua la fel voi face vreo greseala ireparabila, si n-as rezista. De-asta ma port de parca ar fi bibelou. Si de-asta pun prea multe intrebari.
Stiu ca nu fac bine, ma voi domoli. Este evident ca i-a placut ceva la mine, asa ca vreau sa realizez ce. Sau... ma pot purta la fel ca inainte. E nevoie de efort, dar cum nu vreau s-o pierd, totul merita orice din partea mea. Va pleca. Dar nu vreau sa plece de linga mine inainte sa plece definitiv. E prima data cind am linga mine pe cineva la care tin enorm. Nu am loc de cuvinte mari, nici nu e cazul. Ceea ce simt pentru ea e scris odata in inima mea, daca as mai scrie din nou asta, as pierde din puritate, din unicitatea aceea a sentimentului. Ma va durea plecarea ei. Sunt sigur ca ma va durea. Dar nu am ce face, cum ma opune. Si nici nu vreau s-o fac. Ea trebuie sa fie pe drumul ei...
8.06.2004 (17:50 - Sibiu)
Marcel Iures spunea intr-un interviu ca Romania are nevoie de o revolutie, una silentioasa, pentru a se schimba ceva pe plaiurile mioritice. Eu ii dau dreptate, dar nu cred ca vom apuca sa mai vedem o revolutie, fie ea si tacuta, prea curind. Romanul este mult prea ancorat in mediocru sa poata vedea dincolo de barierele impuse de guvernanti, media, etc. iar o revolutie asa-zis `tacuta` are nevoie de timp sa poata fi vizibila, sa duca la schimbare. E necesara o primenire a spectrului politic, e necesara schimbarea celor care au schimbat doar stapinul dupa decembrie `89.
Iar cum ei nu vor ceda in veci, poate doar moartea lor sa ne elibereze pe noi, ceilalti. in momentul in care si ultimii dinozauri comunisti vor disparea, atunci va incepe, poate, o noua `Epoca de Aur`. Problema e ca si tinerii, noile generatii, sunt in pericol de-a fi infestati, indoctrinati... Dinastii.. Cei care sunt cu adevarat reactionari la ignoranta sunt prea putini si tind, sa fie acaparati de majoritate. Iar ca aceste ultime redute sa fie pastrate nu se zbate nimeni. Dimpotriva, capcanele si piedicile se inmultesc. Atunci sa nu pui mina pe ciomag, sa nu dai la mir ?
9.06.2004 (02:17 - Sibiu)
As putea spune ca tine la mine. Mi-a spus azi ca ii e teama sa se apropie de mine. Eu nu pot sa nu ma gindesc ca de fapt i-e teama sa nu se implice prea mult, avind in vedere faptul ca va pleca, in curind. Mi-a spus ca s-a izolat de ceilalti de citeva luni, sa nu treaca prin despartiri grele la plecare. Acum.. eu unde ma situez ? Ce insemn pentru ea ? Ca ce inseamna ea pentru mine stiu. N-am putut s-o intreb. Si nici nu cred ca voi fi in stare. Si-asa nu voi primi raspuns. A venit momentul sa nu mai dau inapoi, sa accept tot si sa ofer tot, fara sa cer nimic. Cum e o certitudine, ea va pleca. Si desi incerc sa nu ma gindesc, mi-e practic imposibil sa n-o fac.
Desi... cind sunt cu ea nu ma gindesc la nimic de genul asta. Doar ca ma bucur si inima mea imi striga numele ei. Va decide. Ea va decide ce se va intimpla cu noi. Nu dupa, ci inainte de a pleca. ma uit la ce am scris inainte si vad ca totul se rezuma la citeva cuvinte. `Va pleca`. `Ce simte pentru mine`. `Ce e de facut`. `E ceva nou in viata mea`. Nu ma gindesc in schimb, ce-as face dupa ea, dupa momentul `Ea`. Sunt la un pas de-a admite ca ea este tot ce mi-am dorit de multa vreme incoace. Sunt la un pas de-a admite ca am intilnit, in sfirsit, pe cineva linga care ma simt neconditionat bine, linga care ma simt implinit. Si la toate intrebarile pe care mi le pun nu am raspuns, tocmai eu care ma laudam cu puterea mea de-a gasi explicatii la orice...
De data asta poate nu e nevoie de gindire, nu e nevoie de raspunsuri, e devoie in schimb de a simti, de a trai. De ce dracu mai traiesc eu? De ce ma chinui in a gasi raspunsuri acolo unde nu trebuie sa caut? Nici nu mai conteaza. Si din acest moment voi renunta la a ma tortura singur. Ce-mi placea sa-mi torturez mintea. Uneori suferinta e dulce. Trebuie ca de data asta sa plec de la o alta premisa, de ca cea care spune ca ea tine la mine, inainte ca eu sa spun ca tin la ea. Si sa accept neconditionat ce-mi ofera ea, fara sa caut motive si fara sa dezgrop complexele mele. Mi-a ajuns...



