Cuvînt înainte

Sunt cîteva momente în viaţa fiecăruia - puţine, de altfel - care intense fiind, rămîn încastrate bine în vraful de amintiri pe care-l adunăm claie peste grămadă de-a lungul timpului. Nu le uităm, dar nici nu ne vin prea des în minte. Sunt ca o scoică ascunsă pe jumătate în nisip. N-o vezi, dar o simţi cînd calci ca bou' drept pe ea. Şi-atunci ştii că e acolo - în zilele următoare vei ocoli locul blestemat, deşi poate e singurul unde nu ai în ce să te tai (dacă la nervi ai luat scoica ş-ai dat cu ea d-azvîrlita la dracu-n praznic). Ei bine, amintirile de care vorbesc nu sunt toate neplăcute.

Povestea

La începutul clasei a 12, aveam 17 ani. Aveam breton şi eram slab mort - dar cu pătrăţele la stomac şi vînătăi pe tibie mulţime, de la antrenamentele de karate. Nu mă lua lumea în seamă, doar gaşca de la şcoală (ne spuneam Haiducii, zău) ce mă mai lua în serios, şi-asta destul de rar. În rest, îmi scorniseră porecla "Ogică" (era fix după ce făcuse individul figura cu biletul de loto) pentru că, ziceau ei, spuneam minciuni toată ziua; mie-mi plăcea să le numesc mici păcăleli. Baftă la femei nu aveam, dar în septembrie 2000 nici nu-mi prea păsa. În vara aceea ieşisem dintr-o îndrăgosteală seacă şi nefinalizată cu care mă canonisem un an de zile, aşa că eram sastisit de amoruri. Ieşeam cu băieţii, mai jucam un fotbal în faţa blocului, mai făceam planuri pentru facultate şi rar, dar rar de tot, mai citeam ceva pentru bacalaureat.

Nu-i vorbă, nu mă pocăisem. Mă uitam în continuare, mai abitir poate, după fetele din liceu. Dar mă uitam ca la fotbal - "ce şut a prins cutare, fault, dă-te dracu!, ştie cu mingea puştanul ăla". Iar la final hai acasă neamule, că ne prinde ploaia. Ceva similar era şi în cazul fetelor. În pauze stăteam pe coridoare cu ceilalţi din gaşcă şi filam în stînga şi-n dreapta.

- Mamă ce bună e aia. Ogică, i-ai băga o dată măgaru-n beci, ă?
- De două ori, da' dup-aia piua, că mi se-apleacă.
- Bă, o văzurăţi pe Lila? Era-ntr-o fustiţă uite-atîtica. Ce crupă are, frateee. Păcat că e proastă de dă-n gropi.
- Ietă unde era pornostaru'. Bă, Pintescule, dă-te mai aşa, că nu văd sînii lu' aia.
- E, ce are-a face, p**a nu ştie carte.
- Apropo, cînd e teza?
- Fluturaaaaaş! Nu tu, molia dracu'!
- Mă, eşti tîmpit? E fata lu' profa de biologie!
- Auliu! Lasă că e urîtă ca mă-sa.
- Oi fi tu frumos rău...
- Ce, te oftici? Nu-s frumos, da' o am mai mare ca tine.

Şi dă-i ghionturi şi învălmăşeală, ba şi cîte-un şut sănătos la ţurloaie. Clasa a 12-a, dar ca mentalitate şi maturitate stăteam slab, slab, foarte slab. Bine, nici nu ne cerea cineva să fim altfel. Erau alte vremuri, neicuşorule. În 2000 tineretul nu se emancipase încă. Eram vechea gardă - ăia crescuţi afară, în ţărînă, nu în faţa calculatorului sau la televizor. Alex, zis Pintescu, Ciprian, zis Ilici, George, zis Bălan (tot Bălan era şi în buletin), Alin şi eu. Ăştia eram, împărţiţi în două clase. Aşa ne-am împrietenit într-a noua, aşa am rămas pînă la sfîrşit. Ne petreceam pauzele mai mult pe coridor în faţă la F, la Alin şi George. La noi era pericol din cauza şmecherilor clasei, care mai aveau obiceiul să ne ia la ture din senin. Rîdeam, ne luam reciproc în balon, pe urmă îi luam pe alţii, mai cîntam, uneori ne îngrămădeam la baie să poştim o ţigară, era viaţă, ce mai.

Într-o astfel de zi, în octombrie, frecam cu voioşie pisoiul în faţă la F. Era în pauza dintre o oră de filozofie ("Învăţaşi? Nu. Şi ce ne facem, bă?! Pune mîna şi fă-ţi fiţuici. Să-mi dai şi mie.") şi una de matematică ("Am o idee. Iar chiulim?! Ne taie Pîrvulescu. Nu, mă, chiuleşte restul clasei; noi mergem să ne învoim înainte, zicem că avem meditaţie de bac."). Eram numai un zîmbet, şi printre bancuri cu mocofanii mei, printre miştocăreli ieftine şi alte asemenea poante care se fac în lipsă de altceva mai bun, printre ultimele bîrfe legate de colegele noastre multpreaiubite şi de profesorii noştri multprearespectaţi, am văzut-o şi pe EA.

Nu-i vorbă, nu era prima dată cînd dădeam cu ochii de ea, avea clasa fix alături de-a amicilor de la F. Dar era prima dată cînd o vedeam cu adevărat. Pînă atunci, pentru mine fusese doar o copilă - eu veteranul de-a XII-a, ea puştoaica de a X-a. Cum să mă uit altfel la ea, cînd aveam în minte doar studente, ba chiar şi absolvente? Toţi din gaşcă aveam prieteni studenţi. Ce ne mai povesteau ăia de prin cămine... ţi se făcea părul perie de sîrmă. Nu m-am îndrăgostit de ea în ziua aceea. E drept, mi s-au făcut iute ochii hîrtie de muşte. Abia i-am dezlipit de pe ea. I-am dat coate lui Alex în cunoscutul stil "şase! bucată la orizont!". Ăsta a căscat şi el felinarele, pe urmă a ridicat din umeri, ceilalţi s-au uitat şi ei.. şi îmi aduc aminte că deşi în alte cazuri nu ne intersectam opiniile, atunci n-am avut ce face decît să cădem de acord. Fata era valabilă din toate punctele de vedere. Mă rog, nu ştiu cum stătea la capitolul "cultură generală". Sau la judecată. N-am întrebat-o. Cît priveşte celelalte "toate punctele de vedere", era "piesă", vorba unuia. Nu stau acum să enumăr ce-avea şi unde avea, e irelevant. Şi nici nu e asta ideea.

Ce ne-a atras nouă/mie atenţia era aerul ei de nevinovăţie. Doamne, îmi aduc aminte cum trecea păşind suav pe coridor, zîmbind frumos la toată lumea.. O salutai, te saluta. Nu o salutai, trecea mai departe. Era "serenă", ăsta e cuvîntul. Bine, dacă stau să mă gîndesc, puteai lesne să crezi despre ea că-i cam sărăcuţă cu duhul, că prea zîmbea încontinuu. Nu tîmp, încontinuu. Mă rog, sunt eu chichiricios. Unde eram.. Aşa, la cum mi s-a dus mie liniştea după ce am început s-o privesc cu alţi ochi din ziua aceea. Azi aşa, mîine nu altfel, cum noi ne adunam pauză de pauză lîngă clasa ei, ajunsesem s-o văd zilnic de cîte zece ori. Nu-mi tresălta inima, nu se oprea pămîntul în loc. Mă apucam în schimb să întrerup discuţia sau bancul în vigoare cu cîte un "uite-o bă pe Ramona, ce dulce e fata asta". Ai mei nici nu mă luau în seamă, se învăţaseră cu felul meu de-a fi. Sau aveau impresia că făceam bîză după clasica reţetă..

- Ogică, hai să-ţi spun un banc.
- Ia. Dar să fie bun.
- Cică erau Bulă şi cu Ştrulă evrei. Şi...
- Şi ia zi mă ăstălalt, al lu' Pintescu, ce mai faci?
- Asculţi, mă, bancu'?!
- Gata, hai zi-l.
- Aşa. Cică erau ăia doi evrei. Şi se duc la rabin într-o zi...
- Bă, Aline, ai văzut filmu' de pe ProTV de aseară?
- Ia mai du-te dracu!

Şi tot aşa, landra. Numai că eu nu făceam poante, chiar vroiam să-i fac atenţi la ea. Eu.. Mi-era simpatică, dar mai mult nu credeam să simt pentru ea. Erau totuşi cîteva semne de întrebare. Mi-a şi zis George la un moment dat, "ai pus botu' la ea, mă. Eşti în limbă, guştere!". Eu, nimic: "Ai băut gaz, bre!". Fir-ar să fie, nu mi-am dat seama, nu mi-am recunoscut decît în noiembrie, după o lună, că mă îndrăgostisem de ea. Da, numai din priviri, ce e aşa dubios? Odată fisa căzută, ce mai rămînea de făcut? Să mă duc să vorbesc cu ea, să o invit în oraş, să mişc ceva. Măcar o piedică să-i pun, să am ocazia să-i cer scuze şi să o ajut să se adune de pe jos. Nu, dom'le. Eu am stat frumos în banca mea.

Şi altceva ce mai făceam? O sorbeam din priviri, doar-doar m-ar remarca, şi-apoi ar face ea primul pas. Şmecher, de. Făceam muncă de agent secret, culegînd informaţii de la prietenii comuni. Iar pe amici îi disperasem. Ramona în sus, Ramona în jos. Trăgeam de ei să mă însoţească la cîte o acţiune de filaj, de exemplu cînd avea oră de sport. Ne învoiam de la oră şi-apoi ca din întîmplare, nu'ş'cum se făcea că ajungeam pe teren sau pe temiriunde, locuri bune de spionat. Era fain s-o văd cît mai des, nu mă săturam s-o privesc. După cîteva dăţi, însă, amicii mei s-au prins. Şi nu se mai lăsau scoşi din clasă aşa, cu una cu două.

- Ilici, m-am plictisit, hai să ne învoim la profa şi să dăm o raită pe-afară.
- A, iar are aia sportul? Papagale!
- Marş, mă, că nu..
- Să mori tu! Nu viu că n-am notă şi mă ia baba în colimator. Zi-i lu' Alex.
- Pintescule, hai bă la o ţigară. Fac cinste.
- Nu minţi? Dă-o-ncoace de-acuma.
- Al dracului de cărpănos.. Na. Haidem.
- Bine, da' tu-i zici profei.
- 'tu-ţi...

De, au fost ei oameni de înţeles la început, mi-au dat şi sfaturi ("du-te, fraiere, vorbeşte cu ea!"), dar cînd or fi văzut că treaba se transformă într-un pui de fixaţie, au început şi miştourile. Nu erau cu inimă rea, dar erau miştouri, ce vreţi. De partea cealaltă a baricadei, nimic nou. Eu nici nu existam pe faţa pămîntului cînd trecea pe lîngă mine. Cum să exist, cînd nici măcar o dată n-o salutasem? În rest, aceeaşi poveste zilnică. O vedeam, mă topeam din picioare, roşeam ca o fată mare, ochii-mi scînteiau nu ca la nebuni, dar ca o casă-n flăcări, cel puţin. Treceau zilele, treceau (greu, că n-aveam somn) nopţile. O visam pe fata asta şi sub soare şi sub lună, oriunde aş fi fost. Ea (citez din jurnalul meu din 2000) "devenise axul vietii mele. Nu trăiam decît s-o văd înc-o dată." Aiurea, este? Ajunsesem într-o aşa stare de paroxism încît simţeam că explodez. Ştiam că sunt şi alţi băieţi care ar fi vrut să o "combine", ştiam că e coadă la făcut curtea în dreptul ei. Unul dintre fluturaşii care-i roiau în jur era chiar un văr de-al meu. Dar nu mă deranja. Nu eram gelos. Mă mulţumeam numai să o văd, să ştiu că e acolo.

Amicii mei se pare că nu erau la fel de mulţumiţi cu mulţumirea mea. M-au lăsat totuşi în boii mei, pînă într-o duminică de la începutul lui decembrie, cînd am reuşit să dau cu mucii-n fasole în stil de mare lux. Nu mai ştiu exact care a fost figura. Ştiu că ieşiserăm prin oraş - era un ger de boceau pietrele -, băieţii vroiau să ne băgăm iute într-o bodegă la un coniac şi s-a întîmplat să dăm de ea prin centru. Se ducea cu nişte prietene într-un bar la Sindicate. Atît mi-a trebuit, să mă prind.

- Băieţi, ştiu unde mergem. La Sindicate.
- Ogică, termină bă, nu vezi că-s 16 grade pe minus? Murim pînă acolo! Hai la "Albinuţa", e uite-acilişa, la doi paşi!
- Nu că eu nu mai merg încolo, hai încoace.
- Îţi dau eu numai nuci! Mă faci să merg prin nămeţi din cauza lu' aia? Alex, zi-i lu' ăsta că-l bat!
- Paule, zise că te bate.
- Hai, mă, că dau o bere!
- Bă, tu eşti cu capu'?
- Aşa e, aşa e! Băuşi apa cîinilor? Las-o dă-o încolo, că oricum nu faci nimic!
- Ştii tu! Pintescule, hai tu cu mine!
- Mă strînge o şosetă.

Ciorovăiala a continuat minute bune. S-au spus cuvinte grele, ba ne-am şi înjurat aşa, un pic. Nu am reuşit să-i conving să meargă cu mine că de, erau mai mulţi. Eu singur nu mă duceam că nu aveam ce face, aşa că m-am bosumflat şi-am stat cu nervi toată seara. Scandalul a fost degeaba, sunt conştient că nu aş fi făcut pasul către ea atunci. Dar era vorba de încăpăţînare şi de idei fixe. Concluzia balamucului: băieţii s-au săturat şi au pus tunurile pe mine, că să fac ceva cu fata aia. Ori să o las baltă, ori să nu îi mai cicălesc la cap. Ramona-n sus, Ramona-n jos.. Şi m-am potolit. Oleacă. Pentru că înainte de vacanţa de Crăciun, speriat la gîndul că n-o mai văd timp de două săptămîni, mi-am luat inima-n dinţi şi i-am scris o scrisorică. Da, dom'le, scrisoare de dragoste, în care-mi vărsam oful şi năduful, scrisă mărunt şi după toate regulile artei pe-o felicitare de sărbători. Nu aveam curaj nici cît s-o salut, darmite să-i spun prin viu grai ce aveam pe suflet. Plicul a ajuns la ea după ce-a trecut prin mîinile a trei oameni: încercam să-mi pierd urmele, să nu ştie de la cine e. Dar mă semnasem cu numele complet. Degeaba, nu s-a întîmplat nimic. Nu tu răspuns.. sau a fost un răspuns, înainte să citească scrisoarea. Cică nu vrea s-audă de nimeni, că nu e pregatită pentru relaţii, abureli de genul asta - ziceam eu. Eram într-adevăr necăjit, doar ce rămăsesem bătînd din buze. Şi au mai trecut nişte luni fără să se întîmple nimic. Prietenii mai că nu mă luau la bătaie ca pe hoţii de cai din cauză că le tot vorbeam despre ea. Iar eu.. eu o priveam. Atît.

Dulce blocaj, pînă într-o zi, mai exact seară.

Era la vreo două zile după 1 Martie. Cum era într-o vineri, am ieşit cu gaşca într-un bar, să ne 'cinstim'. Urmam de ceva vreme acelaşi ritual, care cu berea, care cu coniacul. După vreo două păhărele şi-o poveste, la masa noastră îşi face apariţia un profesor de la mine de la liceu, cu un prieten agăţat de el. Dascălul nostru era genul mai golăneţ: avea 25 de ani şi se uita după fete mai abitir decît noi. Ce dacă era profesor de religie... ei nu au voie? Dar să revin la masă. Nou-veniţii se aşează la masa noastră, se încing discuţiile (noi ne umflam în pene - uite bă, ne tratează dom' profesor ca de la egal la egal), şi dintr-una într-alta se ajunge inevitabil la subiectul "fete". De-aici la "fetele de la noi din liceu", şi pînă la "fetele de la clasa cutare" a mai fost un pas şi-o cinzeacă de Napoleon. Acum.. "clasa cutare" era fix clasa Ramonei. Eu mă făcusem mic şi mă ascunsesem după deget. Ilici.. n-a răbdat, avea prea multe poliţe să-mi plătească. Şi pentru toate dăţile în care am făcut ca girofarul lîngă el pe subiectul Ramona, cum se răzbună? Îi spune profului toată tărăşenia. Tot i-a spus, să nu mă mişc de-aici. Iar teacheru' ce-mi făcu? M-a scos la tablă, dom'le. După cîteva minute de teorie truismică, ("băi băiatule, nu se face aşa. Dacă vrei ceva cu adevărat trebuie să faci ceva ca acel ceva să fie al tău etc") fii atent ce mă pune să fac: să mă duc marţea următoare la ora 9 şi 20 dimineaţa fix, cînd el avea oră la clasa ei, s-o aştept pe Ramona în faţa clasei, c-o s-o scoată el afară într-un fel sau altul.

-Auzi, dar nu vii aşa, cu mîna goală. Ai costum?
- Am, dar..
- Bun, vii la costum. Iei un buchet de flori.. Ce le place fetelor? Ia să văd dacă ştii.
- Ă, trandafirii?
- Just. 10. Dar nu orice trandafiri. Pentru ocazia asta, să iei trandafiri albi. Trei. Albul reprezintă.. etc etc. Şi vii cum ţi-am explicat.. să te tunzi, ce e cu chica asta la tine? Să te şi bărbiereşti, deşi nu prea ai ce. Lasă, gestul contează. Şi o aştepţi. Eu o scot din clasă, tu o iei frumos de braţ, mergeţi la un suc, vorbiţi, îi spui care e mişcarea..
- Dom' profesor, dar avem filozofie cu dirigu' după ora de sport.
- Lasă, n-ai tu treabă, aici mă descurc. Te învoiesc eu.
- Păi şi dacă..
- Nimic, nu discut. Eşti bărbat sau cîrpă?

Aproape o oră m-a ţinut în focuri. Al dracului profesor, chit că era de religie. Ce să vă mai zic? Pînă la urmă am acceptat, încolţit cum eram şi de ai mei, şi de dascăl. Povestea îmi surîdea. Ş-apoi mă săturasem şi eu să iubesc de la distanţă. Marţea respectivă, la ora 7 şi 10 dimineaţa, eram primul sosit în liceu. Întrecusem şi femeile de serviciu. Nu vroiam să mă vadă lumea îmbrăcat la costum, ras tuns şi frezat, cu un buchet de trandafiri albi în braţe. Ce mai, încă o floare-n piept îmi mai lipsea şi puteai să juri că`s ginerică. Mire, nemire, tot ca un miel dus la tăiere mă simţeam. Trec orele, se adună şi gaşca mea. De la opt la nouă aveam sportul, nu s-a dus niciunul la ore, murau de curiozitate să vadă ce se va întîmpla. De-aia cred că au şi uitat să mai facă mişto de mine.

Ei ca ei, dar eu eram cel mai nervos om de pe faţa pămîntului. Într-o oră am fumat aproape un pachet de ţigări împreună cu Alex, amicul meu de papiroase. Că Ilici se lăsase, după ce m-a corupt la pipat, prin clasa a IX-a. În sfîrşit, se face ora nouă. Eu, în crize de tremurici. Se face nouă şi zece, se sună de intrare. Apare profu`, complicele nostru, mă vede, vine la mine şi mă-ntreabă dacă`s pregătit. Eu am zis "da", însă nu garantez că am scos vreun sunet din guriţă. Omul se declară mulţumit şi intră în clasă, ca să iasă peste 2 minute. "Prietene, Ramona încă nu a venit, dar poate că întîrzie". Hait! Complicaţii. Nu mai simţeam nimic, eram pur şi simplu copleşit de ceea ce aveam de făcut. La nouă şi 17 minute... apare Ramona. Eu nu am văzut-o, că eram ascuns la baie, dar îl lăsasem pe Alex de spion în dreptul holului, să mă ţină la curent. Şi ăsta, cu o tactică în el, ce-mi zice? "Mă, ştii ce gătita e? Mai ceva ca tine. Parcă ar fi simţit că urmează să se-ntîmple ceva." Eu, să cad jos, alta nu.

Se face nouă şi douăzeci... nimic.
Nouă şi douăşcinci... nimic.
La nouă jumătate începe dansul. Alex era tot în capul holului.

- Bă, Ogică! Uite-o!
- Drace, a ieşit?!
- Stai. Nu, a scos capul pe uşă, s-a uitat într-o parte şi cealaltă şi a intrat înapoi în clasă.
- Aoleu, mamă..
N-am apucat să zic mai multe, că m-am trezit cu Alex încleştat cu mîinile în beregata mea.
- Mă nenorocitule! M-a văzut pe mine!
- C-ce?
- M-a văzut pe mine în hol!! Acum o să spună că eu eram ăla cu bucurii la ea!!
- Pintescule, vino-ţi în fire, bre!
- Nimic! Du-te şi dă-i florile! Zi-i că tu erai, că altfel mă duc eu!

Ăla mă zguduia, eu mă enervam că nu ieşise treaba cum ar fi trebuit să iasă.. La un moment dat pac! un văl negru mi s-a aşezat pe ochi. Am trîntit o înjurătură cît casa Poporului, mi-am luat florile de unde le aveam ascunse şi am plecat croit să intru la ea în clasă şi să-i dau trandafirii. Să-i trîntesc pe masă şi să-i spun aşa, de la obraz, "uite, fată, eu sunt ăla cu scrisoarea din iarnă, ăsta sunt, te iubesc!" de faţă cu toată lumea. Cu toate fetele, că fiind clasă de limbi străine.. Aveau un singur tip pierdut printre ele.

Pe drumul spre clasa ei m-am pierdut. Şi ce s-a întîmplat în următoarele cinci minute am pus cap la cap mai mult cu ajutorul prietenilor, care stăteau ciorchine să urmărească ciocnirea civilizaţiilor. Nu mai am vlagă să-mi amintesc chiar tot, povestea asta mă zăpăceşte de fiecare dată cînd o scot de la naftalină, o dată la zece ani. Pe scurt: în timp ce eu mergeam croit spre clasa ei, se deschide uşa şi.. Ramona iese afară. Nu s-a uitat în spate, de unde veneam eu. M-a văzut abia cînd am oprit-o. I-am dat florile şi am vorbit cu ea cîteva minute. Nici nu mai ştiu ce i-am spus. Nu cred că eram prea coerent. Îmi aduc aminte că se uita la mine cu nişte ochi mari şi atît de frumoşi, încît mă mir că nu am căzut acolo pe loc. Şi mai ştiu că aveam senzaţia că era cu cel puţin un cap mai înaltă ca mine.

I-am spus de scrisoarea de dragoste, că eu i-o trimisesem, i-am spus că "ne mai vedem prin liceu, să mai vorbim", dar am uitat să îi zic de suc. Ne-am despărţit, a intrat în clasă, de unde s-a auzit imediat un ropot de aplauze şi strigături (cu florile în braţe, era şi greu să nu-ţi imaginezi ce se întîmplase), eu m-am dus la colegii mei... şi asta a fost tot. După întîmplarea asta, ne-am salutat cînd ne întîlneam, cel puţin în primele zile. Aveam avut senzaţia că mă ocoleşte, deşi nu avea motive, aşa că am renunţat şi la salut. Că eu în afară de "salut" nu mai ziceam nimic. Şi nimic a ieşit din toată istoria. Nu am mai vorbit, nu ne-am mai intersectat, dar am continuat să ţin la ea, poate mai mult. Asta a durat pînă am plecat la facultate. Unde mi-am băgat minţile-n cap şi-am schimbat total regulile jocului.