Paul Dimulescu: Exceptionalul din Cotidian
24Dec/090

Crăciunul cu un dictator

Cu ocazia unui nou guvern, cu ocazia unui nou preşedinte, cu ocazia Crăciunului, vă dedic un cîntecel interpretat de un mare actor al lumii. Ştiu că ocazia este minunată, tocmai de-aceea mi-am permis să vă picur ambrozie-n urechi în această zi măreaţă pentru România şi, de ce nu, pentru omenire.

Peter Ustinov, Quo Vadis (1951)

 

Filed under: Monstri sacri No Comments
2Sep/093

Leapşă lirică întîrziată

M-am trezit cu cineva ajuns aici pe blog trimis de o postare a Irinei, o leapşă cu poezii. În care mă inclusese şi pe mine, dar cum subsemnatul aerian fiind n-aude n-a vede, n-a greu' pămîntului.. Habar n-am avut atunci c-am primit cea leapşă. Pentru că nu-mi place să las lucrurile neterminate, închei cercul aici şi acum: cele două poezii pe care le-am scris la viaţa mea urmează:

IERI am fost pentru prima dată
La şcoală... Speriat, timid, cu buzele
Pecetluite şi ochii,  două mărgele vii.
Am învăţat să fac primii paşi în viaţă
Într-o dimineaţă ploioasă de septembrie.

AZI am ieşit cu prietenii la o bere prelungită..
Fertilă ca o mama ce naşte gemeni, berea s-a
Dublat, triplat, înzecit...
"Bă, ai văzut blonda aia..? Ce picioare avea.."
Şi ce sâni, şi ce ochi... Mai ales sânii.
Dorinţe nestăvilite, libertate şi alcool.

MÂINE... ce va fi mâine? O să stau
Undeva la soare şi-o să spun poveşti mincinoase
Nepoţilor.. Sau voi fi părăsit şi urât de toţi,
Dorindu-mi moartea, dar prea laş să cauzez.
Ce e timpul? Distanţa de la trăgaci la ţintă.

(scrisă prin 2002, eram şi eu student pe vremea aceea. Nu mai ştiu contextul, ceva deprimant oricum)

Întorcînd privirea,
Văd fotografii
Galbene de vreme.
Mă fluieră
Senzații scuturate
Din brazi uscați.
Atunci îmi arăt
Mînia, jucînd sîrbe
Închinate sărbătorii.

(altă tristeţe, dar la asta ştiu istoria: era fix înainte de Crăciun, în 2007. Un Crăciun trist, de altfel.)

Filed under: Melancolisme 3 Comments
25Jul/097

Ultima iubire a unui licean


Cuvînt înainte

Sunt cîteva momente în viaţa fiecăruia - puţine, de altfel - care intense fiind, rămîn încastrate bine în vraful de amintiri pe care-l adunăm claie peste grămadă de-a lungul timpului. Nu le uităm, dar nici nu ne vin prea des în minte. Sunt ca o scoică ascunsă pe jumătate în nisip. N-o vezi, dar o simţi cînd calci ca bou' drept pe ea. Şi-atunci ştii că e acolo - în zilele următoare vei ocoli locul blestemat, deşi poate e singurul unde nu ai în ce să te tai (dacă la nervi ai luat scoica ş-ai dat cu ea d-azvîrlita la dracu-n praznic). Ei bine, amintirile de care vorbesc nu sunt toate neplăcute.

Povestea

La începutul clasei a 12, aveam 17 ani. Aveam breton şi eram slab mort - dar cu pătrăţele la stomac şi vînătăi pe tibie mulţime, de la antrenamentele de karate. Nu mă lua lumea în seamă, doar gaşca de la şcoală (ne spuneam Haiducii, zău) ce mă mai lua în serios, şi-asta destul de rar. În rest, îmi scorniseră porecla "Ogică" (era fix după ce făcuse individul figura cu biletul de loto) pentru că, ziceau ei, spuneam minciuni toată ziua; mie-mi plăcea să le numesc mici păcăleli. Baftă la femei nu aveam, dar în septembrie 2000 nici nu-mi prea păsa. În vara aceea ieşisem dintr-o îndrăgosteală seacă şi nefinalizată cu care mă canonisem un an de zile, aşa că eram sastisit de amoruri. Ieşeam cu băieţii, mai jucam un fotbal în faţa blocului, mai făceam planuri pentru facultate şi rar, dar rar de tot, mai citeam ceva pentru bacalaureat.

Nu-i vorbă, nu mă pocăisem. Mă uitam în continuare, mai abitir poate, după fetele din liceu. Dar mă uitam ca la fotbal - "ce şut a prins cutare, fault, dă-te dracu!, ştie cu mingea puştanul ăla". Iar la final hai acasă neamule, că ne prinde ploaia. Ceva similar era şi în cazul fetelor. În pauze stăteam pe coridoare cu ceilalţi din gaşcă şi filam în stînga şi-n dreapta.

- Mamă ce bună e aia. Ogică, i-ai băga o dată măgaru-n beci, ă?
- De două ori, da' dup-aia piua, că mi se-apleacă.
- Bă, o văzurăţi pe Lila? Era-ntr-o fustiţă uite-atîtica. Ce crupă are, frateee. Păcat că e proastă de dă-n gropi.
- Ietă unde era pornostaru'. Bă, Pintescule, dă-te mai aşa, că nu văd sînii lu' aia.
- E, ce are-a face, p**a nu ştie carte.
- Apropo, cînd e teza?
- Fluturaaaaaş! Nu tu, molia dracu'!
- Mă, eşti tîmpit? E fata lu' profa de biologie!
- Auliu! Lasă că e urîtă ca mă-sa.
- Oi fi tu frumos rău...
- Ce, te oftici? Nu-s frumos, da' o am mai mare ca tine.

Şi dă-i ghionturi şi învălmăşeală, ba şi cîte-un şut sănătos la ţurloaie. Clasa a 12-a, dar ca mentalitate şi maturitate stăteam slab, slab, foarte slab. Bine, nici nu ne cerea cineva să fim altfel. Erau alte vremuri, neicuşorule. În 2000 tineretul nu se emancipase încă. Eram vechea gardă - ăia crescuţi afară, în ţărînă, nu în faţa calculatorului sau la televizor. Alex, zis Pintescu, Ciprian, zis Ilici, George, zis Bălan (tot Bălan era şi în buletin), Alin şi eu. Ăştia eram, împărţiţi în două clase. Aşa ne-am împrietenit într-a noua, aşa am rămas pînă la sfîrşit. Ne petreceam pauzele mai mult pe coridor în faţă la F, la Alin şi George. La noi era pericol din cauza şmecherilor clasei, care mai aveau obiceiul să ne ia la ture din senin. Rîdeam, ne luam reciproc în balon, pe urmă îi luam pe alţii, mai cîntam, uneori ne îngrămădeam la baie să poştim o ţigară, era viaţă, ce mai.

Într-o astfel de zi, în octombrie, frecam cu voioşie pisoiul în faţă la F. Era în pauza dintre o oră de filozofie ("Învăţaşi? Nu. Şi ce ne facem, bă?! Pune mîna şi fă-ţi fiţuici. Să-mi dai şi mie.") şi una de matematică ("Am o idee. Iar chiulim?! Ne taie Pîrvulescu. Nu, mă, chiuleşte restul clasei; noi mergem să ne învoim înainte, zicem că avem meditaţie de bac."). Eram numai un zîmbet, şi printre bancuri cu mocofanii mei, printre miştocăreli ieftine şi alte asemenea poante care se fac în lipsă de altceva mai bun, printre ultimele bîrfe legate de colegele noastre multpreaiubite şi de profesorii noştri multprearespectaţi, am văzut-o şi pe EA.

Nu-i vorbă, nu era prima dată cînd dădeam cu ochii de ea, avea clasa fix alături de-a amicilor de la F. Dar era prima dată cînd o vedeam cu adevărat. Pînă atunci, pentru mine fusese doar o copilă - eu veteranul de-a XII-a, ea puştoaica de a X-a. Cum să mă uit altfel la ea, cînd aveam în minte doar studente, ba chiar şi absolvente? Toţi din gaşcă aveam prieteni studenţi. Ce ne mai povesteau ăia de prin cămine... ţi se făcea părul perie de sîrmă. Nu m-am îndrăgostit de ea în ziua aceea. E drept, mi s-au făcut iute ochii hîrtie de muşte. Abia i-am dezlipit de pe ea. I-am dat coate lui Alex în cunoscutul stil "şase! bucată la orizont!". Ăsta a căscat şi el felinarele, pe urmă a ridicat din umeri, ceilalţi s-au uitat şi ei.. şi îmi aduc aminte că deşi în alte cazuri nu ne intersectam opiniile, atunci n-am avut ce face decît să cădem de acord. Fata era valabilă din toate punctele de vedere. Mă rog, nu ştiu cum stătea la capitolul "cultură generală". Sau la judecată. N-am întrebat-o. Cît priveşte celelalte "toate punctele de vedere", era "piesă", vorba unuia. Nu stau acum să enumăr ce-avea şi unde avea, e irelevant. Şi nici nu e asta ideea.

Ce ne-a atras nouă/mie atenţia era aerul ei de nevinovăţie. Doamne, îmi aduc aminte cum trecea păşind suav pe coridor, zîmbind frumos la toată lumea.. O salutai, te saluta. Nu o salutai, trecea mai departe. Era "serenă", ăsta e cuvîntul. Bine, dacă stau să mă gîndesc, puteai lesne să crezi despre ea că-i cam sărăcuţă cu duhul, că prea zîmbea încontinuu. Nu tîmp, încontinuu. Mă rog, sunt eu chichiricios. Unde eram.. Aşa, la cum mi s-a dus mie liniştea după ce am început s-o privesc cu alţi ochi din ziua aceea. Azi aşa, mîine nu altfel, cum noi ne adunam pauză de pauză lîngă clasa ei, ajunsesem s-o văd zilnic de cîte zece ori. Nu-mi tresălta inima, nu se oprea pămîntul în loc. Mă apucam în schimb să întrerup discuţia sau bancul în vigoare cu cîte un "uite-o bă pe Ramona, ce dulce e fata asta". Ai mei nici nu mă luau în seamă, se învăţaseră cu felul meu de-a fi. Sau aveau impresia că făceam bîză după clasica reţetă..

- Ogică, hai să-ţi spun un banc.
- Ia. Dar să fie bun.
- Cică erau Bulă şi cu Ştrulă evrei. Şi...
- Şi ia zi mă ăstălalt, al lu' Pintescu, ce mai faci?
- Asculţi, mă, bancu'?!
- Gata, hai zi-l.
- Aşa. Cică erau ăia doi evrei. Şi se duc la rabin într-o zi...
- Bă, Aline, ai văzut filmu' de pe ProTV de aseară?
- Ia mai du-te dracu!

Şi tot aşa, landra. Numai că eu nu făceam poante, chiar vroiam să-i fac atenţi la ea. Eu.. Mi-era simpatică, dar mai mult nu credeam să simt pentru ea. Erau totuşi cîteva semne de întrebare. Mi-a şi zis George la un moment dat, "ai pus botu' la ea, mă. Eşti în limbă, guştere!". Eu, nimic: "Ai băut gaz, bre!". Fir-ar să fie, nu mi-am dat seama, nu mi-am recunoscut decît în noiembrie, după o lună, că mă îndrăgostisem de ea. Da, numai din priviri, ce e aşa dubios? Odată fisa căzută, ce mai rămînea de făcut? Să mă duc să vorbesc cu ea, să o invit în oraş, să mişc ceva. Măcar o piedică să-i pun, să am ocazia să-i cer scuze şi să o ajut să se adune de pe jos. Nu, dom'le. Eu am stat frumos în banca mea.

Şi altceva ce mai făceam? O sorbeam din priviri, doar-doar m-ar remarca, şi-apoi ar face ea primul pas. Şmecher, de. Făceam muncă de agent secret, culegînd informaţii de la prietenii comuni. Iar pe amici îi disperasem. Ramona în sus, Ramona în jos. Trăgeam de ei să mă însoţească la cîte o acţiune de filaj, de exemplu cînd avea oră de sport. Ne învoiam de la oră şi-apoi ca din întîmplare, nu'ş'cum se făcea că ajungeam pe teren sau pe temiriunde, locuri bune de spionat. Era fain s-o văd cît mai des, nu mă săturam s-o privesc. După cîteva dăţi, însă, amicii mei s-au prins. Şi nu se mai lăsau scoşi din clasă aşa, cu una cu două.

- Ilici, m-am plictisit, hai să ne învoim la profa şi să dăm o raită pe-afară.
- A, iar are aia sportul? Papagale!
- Marş, mă, că nu..
- Să mori tu! Nu viu că n-am notă şi mă ia baba în colimator. Zi-i lu' Alex.
- Pintescule, hai bă la o ţigară. Fac cinste.
- Nu minţi? Dă-o-ncoace de-acuma.
- Al dracului de cărpănos.. Na. Haidem.
- Bine, da' tu-i zici profei.
- 'tu-ţi...

De, au fost ei oameni de înţeles la început, mi-au dat şi sfaturi ("du-te, fraiere, vorbeşte cu ea!"), dar cînd or fi văzut că treaba se transformă într-un pui de fixaţie, au început şi miştourile. Nu erau cu inimă rea, dar erau miştouri, ce vreţi. De partea cealaltă a baricadei, nimic nou. Eu nici nu existam pe faţa pămîntului cînd trecea pe lîngă mine. Cum să exist, cînd nici măcar o dată n-o salutasem? În rest, aceeaşi poveste zilnică. O vedeam, mă topeam din picioare, roşeam ca o fată mare, ochii-mi scînteiau nu ca la nebuni, dar ca o casă-n flăcări, cel puţin. Treceau zilele, treceau (greu, că n-aveam somn) nopţile. O visam pe fata asta şi sub soare şi sub lună, oriunde aş fi fost. Ea (citez din jurnalul meu din 2000) "devenise axul vietii mele. Nu trăiam decît s-o văd înc-o dată." Aiurea, este? Ajunsesem într-o aşa stare de paroxism încît simţeam că explodez. Ştiam că sunt şi alţi băieţi care ar fi vrut să o "combine", ştiam că e coadă la făcut curtea în dreptul ei. Unul dintre fluturaşii care-i roiau în jur era chiar un văr de-al meu. Dar nu mă deranja. Nu eram gelos. Mă mulţumeam numai să o văd, să ştiu că e acolo.

Amicii mei se pare că nu erau la fel de mulţumiţi cu mulţumirea mea. M-au lăsat totuşi în boii mei, pînă într-o duminică de la începutul lui decembrie, cînd am reuşit să dau cu mucii-n fasole în stil de mare lux. Nu mai ştiu exact care a fost figura. Ştiu că ieşiserăm prin oraş - era un ger de boceau pietrele -, băieţii vroiau să ne băgăm iute într-o bodegă la un coniac şi s-a întîmplat să dăm de ea prin centru. Se ducea cu nişte prietene într-un bar la Sindicate. Atît mi-a trebuit, să mă prind.

- Băieţi, ştiu unde mergem. La Sindicate.
- Ogică, termină bă, nu vezi că-s 16 grade pe minus? Murim pînă acolo! Hai la "Albinuţa", e uite-acilişa, la doi paşi!
- Nu că eu nu mai merg încolo, hai încoace.
- Îţi dau eu numai nuci! Mă faci să merg prin nămeţi din cauza lu' aia? Alex, zi-i lu' ăsta că-l bat!
- Paule, zise că te bate.
- Hai, mă, că dau o bere!
- Bă, tu eşti cu capu'?
- Aşa e, aşa e! Băuşi apa cîinilor? Las-o dă-o încolo, că oricum nu faci nimic!
- Ştii tu! Pintescule, hai tu cu mine!
- Mă strînge o şosetă.

Ciorovăiala a continuat minute bune. S-au spus cuvinte grele, ba ne-am şi înjurat aşa, un pic. Nu am reuşit să-i conving să meargă cu mine că de, erau mai mulţi. Eu singur nu mă duceam că nu aveam ce face, aşa că m-am bosumflat şi-am stat cu nervi toată seara. Scandalul a fost degeaba, sunt conştient că nu aş fi făcut pasul către ea atunci. Dar era vorba de încăpăţînare şi de idei fixe. Concluzia balamucului: băieţii s-au săturat şi au pus tunurile pe mine, că să fac ceva cu fata aia. Ori să o las baltă, ori să nu îi mai cicălesc la cap. Ramona-n sus, Ramona-n jos.. Şi m-am potolit. Oleacă. Pentru că înainte de vacanţa de Crăciun, speriat la gîndul că n-o mai văd timp de două săptămîni, mi-am luat inima-n dinţi şi i-am scris o scrisorică. Da, dom'le, scrisoare de dragoste, în care-mi vărsam oful şi năduful, scrisă mărunt şi după toate regulile artei pe-o felicitare de sărbători. Nu aveam curaj nici cît s-o salut, darmite să-i spun prin viu grai ce aveam pe suflet. Plicul a ajuns la ea după ce-a trecut prin mîinile a trei oameni: încercam să-mi pierd urmele, să nu ştie de la cine e. Dar mă semnasem cu numele complet. Degeaba, nu s-a întîmplat nimic. Nu tu răspuns.. sau a fost un răspuns, înainte să citească scrisoarea. Cică nu vrea s-audă de nimeni, că nu e pregatită pentru relaţii, abureli de genul asta - ziceam eu. Eram într-adevăr necăjit, doar ce rămăsesem bătînd din buze. Şi au mai trecut nişte luni fără să se întîmple nimic. Prietenii mai că nu mă luau la bătaie ca pe hoţii de cai din cauză că le tot vorbeam despre ea. Iar eu.. eu o priveam. Atît.

Dulce blocaj, pînă într-o zi, mai exact seară.

Era la vreo două zile după 1 Martie. Cum era într-o vineri, am ieşit cu gaşca într-un bar, să ne 'cinstim'. Urmam de ceva vreme acelaşi ritual, care cu berea, care cu coniacul. După vreo două păhărele şi-o poveste, la masa noastră îşi face apariţia un profesor de la mine de la liceu, cu un prieten agăţat de el. Dascălul nostru era genul mai golăneţ: avea 25 de ani şi se uita după fete mai abitir decît noi. Ce dacă era profesor de religie... ei nu au voie? Dar să revin la masă. Nou-veniţii se aşează la masa noastră, se încing discuţiile (noi ne umflam în pene - uite bă, ne tratează dom' profesor ca de la egal la egal), şi dintr-una într-alta se ajunge inevitabil la subiectul "fete". De-aici la "fetele de la noi din liceu", şi pînă la "fetele de la clasa cutare" a mai fost un pas şi-o cinzeacă de Napoleon. Acum.. "clasa cutare" era fix clasa Ramonei. Eu mă făcusem mic şi mă ascunsesem după deget. Ilici.. n-a răbdat, avea prea multe poliţe să-mi plătească. Şi pentru toate dăţile în care am făcut ca girofarul lîngă el pe subiectul Ramona, cum se răzbună? Îi spune profului toată tărăşenia. Tot i-a spus, să nu mă mişc de-aici. Iar teacheru' ce-mi făcu? M-a scos la tablă, dom'le. După cîteva minute de teorie truismică, ("băi băiatule, nu se face aşa. Dacă vrei ceva cu adevărat trebuie să faci ceva ca acel ceva să fie al tău etc") fii atent ce mă pune să fac: să mă duc marţea următoare la ora 9 şi 20 dimineaţa fix, cînd el avea oră la clasa ei, s-o aştept pe Ramona în faţa clasei, c-o s-o scoată el afară într-un fel sau altul.

-Auzi, dar nu vii aşa, cu mîna goală. Ai costum?
- Am, dar..
- Bun, vii la costum. Iei un buchet de flori.. Ce le place fetelor? Ia să văd dacă ştii.
- Ă, trandafirii?
- Just. 10. Dar nu orice trandafiri. Pentru ocazia asta, să iei trandafiri albi. Trei. Albul reprezintă.. etc etc. Şi vii cum ţi-am explicat.. să te tunzi, ce e cu chica asta la tine? Să te şi bărbiereşti, deşi nu prea ai ce. Lasă, gestul contează. Şi o aştepţi. Eu o scot din clasă, tu o iei frumos de braţ, mergeţi la un suc, vorbiţi, îi spui care e mişcarea..
- Dom' profesor, dar avem filozofie cu dirigu' după ora de sport.
- Lasă, n-ai tu treabă, aici mă descurc. Te învoiesc eu.
- Păi şi dacă..
- Nimic, nu discut. Eşti bărbat sau cîrpă?

Aproape o oră m-a ţinut în focuri. Al dracului profesor, chit că era de religie. Ce să vă mai zic? Pînă la urmă am acceptat, încolţit cum eram şi de ai mei, şi de dascăl. Povestea îmi surîdea. Ş-apoi mă săturasem şi eu să iubesc de la distanţă. Marţea respectivă, la ora 7 şi 10 dimineaţa, eram primul sosit în liceu. Întrecusem şi femeile de serviciu. Nu vroiam să mă vadă lumea îmbrăcat la costum, ras tuns şi frezat, cu un buchet de trandafiri albi în braţe. Ce mai, încă o floare-n piept îmi mai lipsea şi puteai să juri că`s ginerică. Mire, nemire, tot ca un miel dus la tăiere mă simţeam. Trec orele, se adună şi gaşca mea. De la opt la nouă aveam sportul, nu s-a dus niciunul la ore, murau de curiozitate să vadă ce se va întîmpla. De-aia cred că au şi uitat să mai facă mişto de mine.

Ei ca ei, dar eu eram cel mai nervos om de pe faţa pămîntului. Într-o oră am fumat aproape un pachet de ţigări împreună cu Alex, amicul meu de papiroase. Că Ilici se lăsase, după ce m-a corupt la pipat, prin clasa a IX-a. În sfîrşit, se face ora nouă. Eu, în crize de tremurici. Se face nouă şi zece, se sună de intrare. Apare profu`, complicele nostru, mă vede, vine la mine şi mă-ntreabă dacă`s pregătit. Eu am zis "da", însă nu garantez că am scos vreun sunet din guriţă. Omul se declară mulţumit şi intră în clasă, ca să iasă peste 2 minute. "Prietene, Ramona încă nu a venit, dar poate că întîrzie". Hait! Complicaţii. Nu mai simţeam nimic, eram pur şi simplu copleşit de ceea ce aveam de făcut. La nouă şi 17 minute... apare Ramona. Eu nu am văzut-o, că eram ascuns la baie, dar îl lăsasem pe Alex de spion în dreptul holului, să mă ţină la curent. Şi ăsta, cu o tactică în el, ce-mi zice? "Mă, ştii ce gătita e? Mai ceva ca tine. Parcă ar fi simţit că urmează să se-ntîmple ceva." Eu, să cad jos, alta nu.

Se face nouă şi douăzeci... nimic.
Nouă şi douăşcinci... nimic.
La nouă jumătate începe dansul. Alex era tot în capul holului.

- Bă, Ogică! Uite-o!
- Drace, a ieşit?!
- Stai. Nu, a scos capul pe uşă, s-a uitat într-o parte şi cealaltă şi a intrat înapoi în clasă.
- Aoleu, mamă..
N-am apucat să zic mai multe, că m-am trezit cu Alex încleştat cu mîinile în beregata mea.
- Mă nenorocitule! M-a văzut pe mine!
- C-ce?
- M-a văzut pe mine în hol!! Acum o să spună că eu eram ăla cu bucurii la ea!!
- Pintescule, vino-ţi în fire, bre!
- Nimic! Du-te şi dă-i florile! Zi-i că tu erai, că altfel mă duc eu!

Ăla mă zguduia, eu mă enervam că nu ieşise treaba cum ar fi trebuit să iasă.. La un moment dat pac! un văl negru mi s-a aşezat pe ochi. Am trîntit o înjurătură cît casa Poporului, mi-am luat florile de unde le aveam ascunse şi am plecat croit să intru la ea în clasă şi să-i dau trandafirii. Să-i trîntesc pe masă şi să-i spun aşa, de la obraz, "uite, fată, eu sunt ăla cu scrisoarea din iarnă, ăsta sunt, te iubesc!" de faţă cu toată lumea. Cu toate fetele, că fiind clasă de limbi străine.. Aveau un singur tip pierdut printre ele.

Pe drumul spre clasa ei m-am pierdut. Şi ce s-a întîmplat în următoarele cinci minute am pus cap la cap mai mult cu ajutorul prietenilor, care stăteau ciorchine să urmărească ciocnirea civilizaţiilor. Nu mai am vlagă să-mi amintesc chiar tot, povestea asta mă zăpăceşte de fiecare dată cînd o scot de la naftalină, o dată la zece ani. Pe scurt: în timp ce eu mergeam croit spre clasa ei, se deschide uşa şi.. Ramona iese afară. Nu s-a uitat în spate, de unde veneam eu. M-a văzut abia cînd am oprit-o. I-am dat florile şi am vorbit cu ea cîteva minute. Nici nu mai ştiu ce i-am spus. Nu cred că eram prea coerent. Îmi aduc aminte că se uita la mine cu nişte ochi mari şi atît de frumoşi, încît mă mir că nu am căzut acolo pe loc. Şi mai ştiu că aveam senzaţia că era cu cel puţin un cap mai înaltă ca mine.

I-am spus de scrisoarea de dragoste, că eu i-o trimisesem, i-am spus că "ne mai vedem prin liceu, să mai vorbim", dar am uitat să îi zic de suc. Ne-am despărţit, a intrat în clasă, de unde s-a auzit imediat un ropot de aplauze şi strigături (cu florile în braţe, era şi greu să nu-ţi imaginezi ce se întîmplase), eu m-am dus la colegii mei... şi asta a fost tot. După întîmplarea asta, ne-am salutat cînd ne întîlneam, cel puţin în primele zile. Aveam avut senzaţia că mă ocoleşte, deşi nu avea motive, aşa că am renunţat şi la salut. Că eu în afară de "salut" nu mai ziceam nimic. Şi nimic a ieşit din toată istoria. Nu am mai vorbit, nu ne-am mai intersectat, dar am continuat să ţin la ea, poate mai mult. Asta a durat pînă am plecat la facultate. Unde mi-am băgat minţile-n cap şi-am schimbat total regulile jocului.

Filed under: Melancolisme 7 Comments
1May/050

Foileton in blugi

Cuvant inainte

Cine a spus ca ziua proasta se cunoaste de la primul cantat ragusit al cocosilor nu a spus o minciuna. Dar... ma intreb, la ce bun sa cunosti bunele si relele dinainte? Ca sa iti poti face de doua ori mai mult sange rau, ca sa iti futi si restul de buna dispozitie, reminiscenta zilei trecute. Sau si mai rau, a unor amintiri iscate din senin. Da-mi, Doamne, mai multa prostie, sa nu mai pot vedea semne in jurul meu, sa nu pot anticipa relele, sa fiu la fel de vesel ca un idiot dintr-un sat micronezian... Nu merge nici asa, am citit intr-o carte ca prostia indusa nu valoreaza nici cat un placebo tras pe nas la mare arta.

Am 26 de ani si sunt nemultumit. Sunt nemultumit de mine, de cei din jur, de cele din jur, de mobila din casa, de apa pe care-o beau la robinet, de aerul care mi-ar innegri gingiile daca n-as fuma. Mi-e scarba de primar, mi-e scarba de presedinte si de toata clasa politica, mi-e scarba de secolul asta care pute a moarte, mi-e sila de neoane, asfalt si de sticla ranforsata care acopera cladirile, mi-e jena de cersetorii carora n-am sa le dau nimic, nici macar injuraturi. Macar injuraturi - ar insemna ca le recunosc functia de fiinte umane. Mi-e scarba si de mine, cand rad la bancuri proaste auzite a mia oara, cand caut pacea interioara intre ignoranti, cand fac bilute din mucii suflati in palma, cand ma spreiez fara sa ma spal inainte, cand ma culc cu picioarele imputite de o zi de mers in soare, cand spun ”de maine nu mai fac cutare”, ca sa repet aceeasi fraza si maine.

Dar imi place sa traiesc. Imi place sa cred ca nu sunt o cauza pierduta, macar pentru mine. Ceilalti nu ma intereseaza. Cu gafele si scarba fata de ei ar fi cazul sa ma descurc atunci cand o sa trec peste scarba fata de mine. Si cica ma consider o persoana sociabila. Unul care fara oameni in jur ar muri. Asa este. Doua fete... doua persoane.

Capitolul 1.
Doua zile mi-a luat sa duc la bun sfarsit o porcarie de proiect care altuia nu i-ar fi mancat mai mult de trei, patru ore. Doua zile, dintre care doar o ora am lucrat, pus cap la cap. Sunt un geniu. N-a iesit rau deloc. Cand m-am prezentat cu el la seful meu de echipa, unul cu moaca de mujic din schitele lui Cehov, m-a luat pe terasa, in ”fumoar”, si mi-a spus:
- Petrica, sa-mi bag pula daca nu-mi scoti peri albi. Mai rau ca nevasta-mea. Uite, il vezi pe-asta? si-si duse mana deasupra urechii, rasfirandu-si un smoc intreg de fire carunte. De la tine e. Cand era termenul limita? Stiu, nu-mi spune, era ieri. Si azi ce e? E ieri? Nu e. Bine, ma omule, ce pula mea ai pazit pana acum?
Pula nu i-o pazisem cu siguranta, de asta se ocupa Mihaela, nevasta-sa. Fara sa faca o treaba prea buna, daca era s-o zic p-aia dreapta. M-am uitat la el, m-am uitat si peste balustrada, la furnicile cu patru membre din strada si n-am zis nimic. Ce puteam spune? Ca am pierdut vremea ba la meci, ba dormind?
- Asa, taci. Sa-mi bag pula daca te inteleg. Mi-ai cerut liber, ti-am dat liber. Mi-ai cerut sa-ti iau conturile de la Infinit de pe cap, i le-am dat lui Mezdrea. Ce mai vrei? Chiar nu poti sa duci la bun sfarsit o treaba simpla cum a fost dracia asta de proiect?

Isi aprinse o tigara si scuipa lung in scrumiera improvizata. Tacu fara sa mai puncteze ultima fraza cu un ”in pula mea”, sau cu orice alta adaptare dupa organul genital masculin. Hopa, seful e suparat cu adevarat. Uita de injuratura lui favorita doar in prezenta unei femei bune de incalecat sau cand se enerva. Era singurul semn care atragea atentia. Altfel nu gesticula, nu ridica vocea, nu striga la nimeni. Probabil era constient ca cele 140 de kilograme de care beneficia l-ar fi sufocat la prima vocala urlata.
Era cazul sa-mi revizuiesc atitudinea, experienta altor proiecte nepredate la timp soptea clar in urechea interna ca umblu pe rosu si n-o sa scap netamponat. Cel putin la salariu. Mi-am descrucisat bratele de pe piept si in locul lor am infipt barbia. Mainile... mainile le-am bagat in buzunar, ca sa nu-mi mai bat capul cu ele. Am dat sa si spun ceva, cat sa nu dau impresia ca am mutit. Cristi Valerian mi-a taiat-o din scurt. Avea un talent intuitiv, ceva de speriat.
- Lasa, n-am nevoie sa-mi spui nimic. N-ai ce. Ai rasolit-o, acum vorbesc eu si tu asculti. Ai 25 la suta amenda la salariu. Nu vreau sa explic nimanui de ce, nu fac departamentul de ras din cauza unui mucos ca tine. Deci... te trec pe concediu fara plata. Oficial, esti bolnav. Ai o saptamana. Sper sa-ti bagi mintile in cap, altfel la urmatoarea gafa te-am zburat. Oi avea tu idei bune, dar m-am saturat, e a treia oara cand sari termenul limita la un cacat de proiect. S-a notat? Bun, acum dispari, in pula mea.
Si se intoarse cu spatele la mine, balon de osanza umflat impotriva oricarui bun-simt al naturii. Mi-am luat talpasita ca luat de vant. Cand dicta Cristi vreo sentinta ca cea de mai sus, era inutil orice protest. Era inutila orice alta actiune de fapt, daca-i ziceam ”multumesc” era in stare sa-mi mai arda cinci procente in minus la salariu.
Ce bine ca sunt toti plecati la masa. N-as fi avut chef sa explic nimanui de ce imi fac bagajele la 2 ziua. In timp ce-mi strangeam hartiile in geanta m-a apucat o stare de nervi aproape egala cu paroxismul. Sa-i fut pe toti sefii din lume! Asta-mi trebuia mie acum? O ”vacanta” fortata de o saptamana? Ce dracu sa fac, sa dorm pana nu mai pot de oboseala? Am iesit bezmetic din birou, trantind usa de parca in prag ar fi stat chiar marele Cristi Valerian. ”Du-te TU in pula mea, balena esuata!”

Secretara m-a salutat vesel si tamp, ca toate secretarele dresate sa fie amabile. I-as fi aratat degetul mijlociu, probabil ca gandul la cei aproape 60 de ani ai sai m-a oprit la timp. In schimb i-am intors o privire capabila sa ucida un cuib intreg de vipere. Nu mai stiu cum am ajuns jos, in strada, imi amintesc doar senzatia de voma care m-a apucat vazandu-i pe cei care asteptau in fata liftului. Eu am coborit pe scari. Era 2.30 ziua, si eu habar nu aveam in ce parte sa ma duc. Am tras aer in piept cat sa umplu un zeppelin, dupa care am traversat strada, m-am pus pe o banca si-am aprins o tigara.
Ia sa vedem, Petrica, baiatule, care-i treaba.” Era clar ca o zbarcisem. Vina imi apartinea in totalitate. Degeaba l-am injurat pe Valerian, bietul grasan nu avea nici o vina. Oricum m-a protejat, putea sa imi dea amenda pe bune, si-atunci ma vedeam la avizier, alaturi de alti nevolnici. Mica invarteala cu saptamana de concediu fara plata ma scutea in ochii tuturor colegilor de rusine. Bine, il scutea si pe el de neplaceri si explicatii cu sefii cei mari, nu-si strica nici imaginea echipei, considerata cea mai buna din intreg institutul. Cea mai buna... eu de ce nu simteam asta?
Imi placea munca mea. O faceam bucuros, cu un zambet chiar in coltul gurii. Uneori ceream insarcinari in plus, alteori dadeam cate o mana sau mai multe de ajutor unui alt coleg, numai sa temine inainte de termen. Imi placea sa fiu vazut ca ma implic, sa fiu laudat de sefi. Nu o data a venit Valerian la mine la birou sa-mi traga o lopata de palma pe spinare - suprema dovada de afectiune interbarbateasca, in opinia sa - si sa-mi spuna:
- Bravo, bai, sa-mi bag pula!
Si eu exultam, rosu in obraji ca o mireasa virgina in noaptea nuntii. Da, sunt vanitos. Mare scofala. Oricine este vanitos, daca-l gadili cum trebuie sub gusa. Dupa ceva vreme am bagat de seama ca s-au rarit laudele. Am bagat de seama ca ceilalti din echipa considera normal ajutorul pe care l-il dadeam. Aproape ca se uitau urat la mine daca le spuneam ca n-am timp sa verific nu stiu ce dosar, sau nu stiu ce alta porcarie birocratica din categoria ”obligatorii”.
Atunci s-a rupt echilibrul, atunci s-a dus dracului pasiunea cu care-mi faceam munca. V-ati invatat, a? Face Petrica... Pai stati asa, ca nu mai face nimic, nemernicilor! V-ati obisnuit cu calul? Sa vedeti ce face armasarul! Si mi-am bagat, cum se spune in popor, picioarele in voluntariate.

Nu ma mai grabeam sa fac nimic inainte de termen. Adica, ziceti si voi... daca eu imi fac treaba bine si pot sa-l mai ajut si pe altul in timp relativ scurt, la ce bun sa ma grabesc daca nu ma mai trage ata? Lasa ca se face de la sine. Si uite asa, mergind pe ideea asta, am futut trei proiecte. Ultimul era bumerang, asa ca iata-ma fumind a treia tigara la rand, pe-o banca in fata sediului, futut la randul meu. Habar nu aveam ce sa fac, de unde sa incep, unde sa ma duc.
Dupa trei ani de urmat un program fix, cu weekenduri libere, cu zilele celelalte la munca de dimineata pana seara, iata-ma prostit si fara nici o directie, dar cu o saptamana la dispozitie. Era miercuri.

Capitolul 2

Soarele stralucea chior printre norii adunati in jurul lui ca la o sezatoare sateasca. Mirosea a ploaie si a monoxid de carbon, iar vantul care se iscase din senin desena cercuri si fuioare in praful trotuarului. Petre statea de aproape o ora pe banca din fata sediului. Cu ochii pe ceas la fiecare cinci minute, asteptind nici el nu stia ce. Poate o ploaie cu foc si pucioasa, ca-n Biblie. Pentru el era intr-adevar un capat de lume. Uitase de multa vreme cum era sa ai prea mult timp la dispozitie, atat de mult incat sa nu stii ce sa faci cu el.
Statea rasturnat pe banca, intr-o pozitie nu prea confortabila, daca e sa ne luam dupa anumite reguli anatomice. Aplecat intr-o parte, se sprijinea in cot, cu un picior tras mult in aceeasi directie si cu celalalt raschirat la vreo 90 de grade. Putea sa treaca lesne drept un betiv matinal in ochii vreunui trecator indulgent. Bine ca nu erau prea multi in zona aceea. Trecatori in general, vreau sa spun.
Din starea de prostire il scoase soneria celularului. Nu era o melodie la moda, asa cum aveau toti pustii aia de 17-18 ani care umblau cu telefoanele cantand pe toate liniile de autobuz. Era un sunet sec, de greier lesinat. Bine, suna suficient de tare cat sa scoale un om din somnul de veci si sa-l faca sa castige proba olimpica de sprint. Nici nu se uita la numele apelantului cand raspunse.
- Da...
- Ce faci, ma? Unde esti
? vocea venea parca din fundul pamantului, filtrata metalic printre zgomotele strazii.
- Care esti?
- Cum care sunt? Victor, inaptule! Unde umbli? Ce-ai facut cu proiectul ala? Tata Valer era negru tuci la fata cand am ajuns in birou. Te-a dat afara?
Victor era unul dintre colegii lui Petre, unul dintre putinii cu care putea spune ca se intelege suficient de bine cat sa nu-l injure din cinci in cinci minute. Celorlalti le zambea condescendent si-i bestelea in gand de toate neamurile, de la maimuta incoace.
Petre isi trecu mana prin par si inainte sa raspunda isi permise o ocheada scurta spre fundul unei liceene care trecu in fuga spre refugiul de tramvai din mijlocul strazii.
- Alo, ma auzi, nenica?
- Da, Victore, te aud. Nu trebuie sa-mi spargi urechile, te aud. Ce sa fie cu Valerian, i-am dat proiectul, si mi-a dat in schimb un concediu medical de o saptamana. Nu v-a zis?
- Concediu medical? Nu, n-a zis nimic. Concediu medical, zici... Deci ai cacarisit-o si te-a pus pe liber, nu
? Urma o cascada de rasete si Petre fu la un pas sa-i inchida telefonul in nas colegului sau.
- Mai dute-n...
- Lasa, ma, noi sa fim sanatosi. Oricum nu-ti mai luasei concediu de o gramada de vreme. Ia zi, acum pe unde esti?
- Peste drum.
- A, la Manole la carciuma
? vocea din telefon prindea cate o nota zambitoare la fiecare replica data.
- Nu, peste drum,pe o banca.
- Te-a lovit, e? Fii atent, termin in 30 de minute. Mergem la o bere? Sa sarbatorim lasarea ta la vatra
..., si un chicotit enervant se scurse din receptor.
Petre facu o pauza. ”Sa-l fut in nas, in doi ani de zile nu a vrut nici o bere cu mine.” Se ridica de pe banca, scuipa intr-un tomberon care numai flegme nu primise in ultima vreme si trase un sut in gunoaiele adunate la piciorul cutiei.
- Mergem. Raspunsul era parca rupt cu forcepsul. De partea cealalta a telefonului cineva jubila.
- Asa, omule! Sa-mi bag, o sa fim ca haiducii! Ma astepti in fata sediului?
- Te astept
...
Clic! Petre inchise mobilul. ”Te astept, futu-ti capra ta de inveselit...” si se aseza la loc, pe banca. Mergem, Victoras. Ce mai pot sa pierd? De fapt unde sunt? Ah da, ce caut si ce vreau? De-ar fi astea probleme... Problema este... ce-mi doresc?
Flacara de la bricheta invada o lume intreaga. In acel moment o tigara se nastea si-si implinea scopul. Petrica se uita la ceas si trase o injuratura. Deja depasise recordul de tigari pe ziua respectiva, si era abia 4 dupa-masa.
Filed under: Fictiune No Comments
   
Get Adobe Flash playerPlugin by wpburn.com wordpress themes