de chichi
Posts tagged intelighentia
România Barbarorum
Nov 19th
M-am săturat de şmecheri de autobuz, cu muzica la purtător şi gelul curgîndu-le din păr ca haleala din cornul abundenţei. M-am săturat de şoferi ”meseriaşi” care cred că fură startul dacă intră cu maşina în intersecţie. M-am săturat de babe şi moşi, dimineaţa, la prînz şi seara, care-mi găuresc coastele cu coatele şi la coadă la pîine se urcă pe mine ca pe scările de la mitropolie. M-am săturat de băeţ dă cartier şi de mîrlanii care campează la gurile de metrou şi spurcă zona cu sămînţă, m-am săturat de tute de 13 ani cu decolteu, dar fără ţîţe şi cu pierce în buricul dezgolit, decorat cu ceva cute celulitice, m-am săturat de săriţi care vorbesc singuri pe stradă şi de fauna cîrciumilor de cartier unde mi-e frică să nu plec pe bucăţi. M-am săturat de circ în zi de meci şi de ”intervenţii”, m-am săturat de politicienii-bebeluşi ai ţării ăsteia prăpădite (oricît m-ar face să rîd, i-aş împinge în faţa trenului), m-am săturat de mine că-s atît de tembel încît să-mi pierd vremea scriind idioţeniile-astea axiomatice.
Cică în primele zile ale intervenţiei americane în Vietnam, forţele aeriene ale halitorilor de hamburgeri nu erau pregătite să facă faţă stilului de luptă al vietnamezilor. În special elicopterele: făceau trasee de colo-colo prin junglă mai ceva ca autobuzele electorale. Orice ţăran cu o flintă în dotare (nu mai vorbesc de lansatoare sau chiar puşti de asalt) putea să le găurească tabla fără teamă că ar putea păţi ceva, pentru simplul motiv că foarte puţine elicoptere aveau cu ce riposta. Nu fusese trecut în proiect. Legenda spune că toată povestea a durat pînă cînd un pilot, sătul să tragă toţi derbedeii în el, a făcut rost de nişte tuburi de rachetă de la un amic beat care le cîştigase la poker prin Saigon şi le-a agăţat de botul elicopterului. Şi, ca-n biblie, şefii lui au văzut că e un lucru bun şi-au popularizat ideea. De data asta organizat. More >
Viorel
Aug 29th
Unul dintre puţinele lucruri pe care le ştie despre el este că-l cheamă Viorel. Habar nu are cîţi ani numără sau cine sunt părinţii săi. Buletin, certificat de naştere sau alte acte nu are. Mă rog, s-a decis la un moment dat să spună lumii că are 22 de ani. Îi place lui cifra asta. Mai toată viaţa şi-a petrecut-o într-o mahala din Ferentari, la bunică-sa. Femeia, om de acţiune, a fost şi cea care l-a învăţat meserie.
De dimineaţa pînă seara, băteau împreună străzile Bucureştiului, strigîndu-şi serviciile: ”fieeeer veeechi luăăăm”. Aşa a învăţat tonalităţile. Că într-un fel strigi după fier vechi la 7 dimineaţa, altfel strigi la 9 dimineaţa. Aşa cum tot diferit strigi între blocuri de 4 etaje sau între cele turn. Nu mai zic de case, sau zonele rezidenţiale, unde strigi în aşa fel încît oamenii să te audă doar dacă vor. Pe ultrasunete.
Şi uite-aşa, Viorel a crescut. Oamenii au început să-l recunoască pe stradă, unii îi mai dădeau bani, alţii îl alergau cu cîinii sau chemau vardistul de proxomitate să ia ”paţachina’‘ din bătătură. De multe ori a mîncat bătaie, ba de la beţivi, ba de la suporterii lui Dinamo dacă avea ghinionul să dea peste ei în zi de meci. Ar fi stat atunci acasă, să-i ocolească. Dar de, ţigănuşul rromuleţul mic ascuns în stomac cerea zilnic de mîncare.
Viorel a avut momentul său de glorie, la un moment dat. Acum cîţiva ani a fost observat în ”acţiune’‘, în timp ce colecta fier vechi, de un mare şmecher, la o agenţie de publicitate. Omul s-a dus la Viorel, şi după ce l-a înjurat de toţi dumnezeii că l-a trezit din somn, l-a chemat în aceeaşi zi la el la firmă, să îl testeze fotografic. Viorel s-a codit întreaga dimineaţă. Nu prea avea tragere de inimă să meargă, mai auzise pe la alţii din cartier poveşti despre indivizi cu bani care-ţi promit o ciocolată şi pe chestia asta îţi găuresc fundul. Şi-a luat totuşi inima în dinţi şi a mers la întîlnire. Bine a făcut, pentru că în scurtă vreme era celebru: devenise Defedeu, ăla din reclama de la Altex. Îl ştia tot cartierul, iar el se înfoia în pene oridecîte ori avea ocazia.
Pe lîngă bănuţii primiţi pentru reclamă, oamenii l-au lăsat să păstreze unul din calculatoarele de recuzită. Îşi dorea unul încă din perioada cînd dormea cu nopţile la internet-cafe-ul din cartier. A reparat calculatorul şi, deşi nu poate face mare lucru cu el, îşi face măcar treaba. Tot de colecţionat fier vechi se ocupă acum, dar a urcat afacerea la un alt nivel: cel electronic. A aflat ba de la unul, ba de la altul, cum stă treaba cu e-mailurile, iar acum nici nu mai pleacă de-acasă. A descoperit spam-ul şi aşteaptă să îl contacteze lumea.
Iată ce e-mail mi-a trimis mie.
Firma din Bucuresti, achizitionam fier vechi la pret foarte buna.
Oferim ret bun pentru: tabla, fier, cupru, aluminiu… si alte metale.
Puteti aduce metalele la centru nostru sau daca aveti peste 1000 Kg il putem ridica de la locatia dumneavoastra.
In cazul in care este necesar, avem echipe pentru taiere demontare… etc.
Ne deplasam la locatia dumneavoastra doar daca aveti minim 1000 Kg si va aflati in Bucuresti sau maxim 15km imprejur.
Daca aveti mai mult de 10 tone, ne deplasam pana la 100km in afara Bucurestiului.
Daca aveti peste 20 de tone ne deplasam oriunde in tara.Pentru alte detalii va rugam sa ne contactati la telefon 0762xxxxxx.
Viorel
Aşa porneşte o afacere măreaţă. De la 1000 de kg de fier în Bucureşti, sau 20 de tone în ţară. Trebuie să ştii să te impui. Să nu accepţi compromisuri. Şi să fii pregătit pentru orice: tăiere, demontare în condiţii vitrege (de regulă noaptea), sau chiar transport cu zecile de tone.. totul cu atenţie. Că avioanele militare se pare că încă nu-s considerate ”fier vechi”. Nici rămăşiţele uzinei siderurgice de la Hunedoara, pe care nu înţeleg de ce-o mai păzesc, dom’ne.. Oricum, Viorel este pregătit pentru orice scenariu sau situaţie. Sau metal. E firea lui.
Cerceii
Apr 20th
Mi-e tot mai greu sa scriu aici, pe blog, cand ma simt din ce in ce mai coplesit de timpurile in care traim: timpuri nu atat dificile, cat diferite si greu de inteles pentru unul ca mine, care de regula apreciaza lucrurile simple si alba-neagra cu judecatile de orice fel. Bine-ar fi ca totul sa poata fi calculat in termeni bicolori, asa cum era pe vremuri. Adevar – minciuna, alb – negru, dreptate – injustitie, onoare – necinste.. dar se pare ca astazi singurele tandemuri valabile sunt cele electorale.
Ma simt depasit de complexitatea zilelor noastre, cand nimic nu poate fi stabilit cum trebuie: o minciuna poate fi un adevar, sau poate fi o minciuna plus un adevar. La fel inteligenta: e cuprinsa intre niste limite foarte permisive, de nici nu te mai poti baza pe valoarea IQ-ului atunci cand cataloghezi pe cineva idiot sau doar smecher. Daca esti nemernic, lumea spune “ce, e singurul?” sau “bine ca l-ati gasit pe el!”.. si exemple sunt multe. Vezi cazul “Becali”.
Unul dintre momentele in care mi-am dat seama ca societatea nu mai e cea pe care o stiam eu, sau cel putin ca ma depaseste.. mi s-a intamplat intr-o prea-frumoasa dimineata. Ma aflam intr-un autobuz – ca tot bucuresteanu` provincial cu treaba pe ici, pe colo – si am avut bafta mareata sa ma pot aseza pe un scaun. In fata mea, o pustoaica. Par lung, tricou mulat cu insigna de firma, pantaloni de trening la fel de mulati, adidasi de alergare/sala . Gagica era clar sportiva, ce pot spune. Dar nu detaliile imbracamintii ei m-au frapat. Ci accesoriile. Cerceii!
Of, Doamne, cerceii.. N-am mai vazut asa ceva niciodata: facuti din ceva argintiu, poate plastic, poate staniol, nu am pus mana pe ei sa vad. Si rotunzi. Un cerc de material cat roata carului. Credeti-ma, erau gigantici! Pe scurt, intruchipau un cerc argintiu, pornind din ureche, cu raza suficient de larga incit aproape ca atingeau umarul. Hai sa nu spun ca erau mai mari ca… De fapt, erau putin (infim) mai mici decat un CD.
Intrebarea mea e adresata femeilor: cand va pierdeti bunul simt si cand ajungeti sa purtati pantagruelicele accesorii, de unde va pleaca nevoia asta? De la posetele mari cat un sac, la tocurile de juma` de metru, la masini de teren, la cerceii cat roata carului.. ce va face sa cautati si sa va doriti accesorii uriesesti? Ce vreti sa compensati? Cadourile barbatilor, sau mintea prea scurta?
Avem o militie, cum procedam?
Mar 3rd
“Fereste-ma, Doamne, de oamenii legii, ca cu restu` ma descurc mai bine singur“. Cu gandul asta am ramas astazi in minte, dupa ce-am avut ocazia sa vad, in direct la televizor, megaoperatiunea de retinere a celor doi indivizi care l-au comemorat pe Ion Iliescu in fata sediului unde acesta-si serba simultan ziua de nastere. Un scurt crampei din discutie:
Jandarm: “V-am invitat sa mergeti cu noi la sectie. Daca nu vreti, va luam si fortat.”
Individ (Noii Golani): “Ete eu nu vreau. De ce sa merg la sectie?”
Jandarm: “Trebuie sa depuneti o contestatie, ati spus ca v-a lovit cineva.”
Individ: “Da` nu vreau sa merg la sectie!”
Jandarmii nu mai stau la discutii, il prind pe unul si-l infunda-n duba. Urmeaza si-al doilea. Dupa ei urca vreo doi tablagii, din masina se-aud niste “aoleu“-uri, reporterii se-nghesuie sa prinda mai bine pe camera invalmaseala. Un jurnalist il intreaba pe sefu` la jandarmi: “Pentru ce i-ati retinut?”
“Tulburarea linistii publice va spune ceva?”
In discutia asta vi se pare ceva cuser? Aia cu “va luam cu forta, pentru ca trebuie sa depuneti contestatie c-ati fost batuti” e tata si mama prostiei militienesti.
Daca cinci insi care stateau relativ linistiti in fata unei cladiri, cu tricouri pe ei si lumanari in maini (ce-i drept, e un afront si-o bataie de joc, dar oamenii politici trebuie sa-si asume si riscurile de-a fi contestati, ca asta-i viata) sunt considerati “grup organizat” si-s luati pe sus de jandarmi pentru ca au avut neobrazarea de a se lua in colti cu niste babe.. Unde mai e libertatea de exprimare? Cand homosexualii ies in strada sa-si sarbatoreasca orientarea, pe mine nu m-a intrebat nimeni daca-mi tulbura linistea – ca mi-o tulbura. Si daca mi-o, ce conteaza? Cui ii pasa? “Ce, ei nu sunt oameni?”. Ete flori.. Daca nu-mi place o emisiune de la TV, schimb canalul; o telecomanda pentru pasajele deranjante din realitatea imediata inca nu s-a inventat.
In cazuri de doi bani, politia intervine in “forta“. Cand ai cu adevarat nevoie de ei – ba un scandal cu bataie intre clanuri tiganesti, ba un jaf armat la o banca, ba un batut intr-o scoala, ba un viol intr-o scara de bloc – ii gasesti prin cafenele, ascunsi prin scari de bloc, la o cioaca, la cumparaturi pentru nevasta sau nu-i gasesti deloc. In ziua de astazi, singura clasa (casta) sociala care mai poarta blazon ca-n evu` mediu este autoritatea militieneasca. Iar pe blazon, in loc de balanta aia a justitiei, ar trebui sa se afle un singur simbol. Ca unul singur ii mai reprezinta: pulanul.
Nu-mi pasa de motivul pentru care baietii de la “Noii Golani” s-au manifestat cu lumanari la aniversarea lui Iliescu. Nu-mi (mai) pasa ca il acuza pe fostu` sef de stat de mortii de dupa 22 decembrie, sau de mortii mineriadelor. Din punctul meu de vedere, tatuca Iliescu poate fi lasat sa-si duca mai departe zilele in saracie si cinste, fara sa-l mai haituiasca fantomele trecutului. Dar ce face “otoritatea” in ziua de astazi poate fi considerat mai mult decat “exces de zel“. Asta e stat militienesc, nu mai e democratie.
Singurul conflict din toata povestea asta cu lumanarile lui Iliescu a fost un schimb de replici intre niste oameni in varsta si “protestatari“. Mosii, ca astia tineri nu stiu ce e aia munca. Si ca habar nu au ce-a fost la Revolutie, ca nu au apucat-o. Asa ca vorbesc sa se afle-n treaba. Asta mi se pare o porcarie demagogica, un argument de doi lei. Uite, eu aveam 6 ani in `89. Daca nu eram constient de momentul ala, fiind ocupat sa ma joc cu masinutele-n tarana, asta inseamna cumva ca in timp nu am avut cum sa-mi formez o parere despre ceea ce s-a intamplat? Haida-de. Am o opinie si mi-o sustin pana-n panzele albe. Sau pana imi va argumenta cineva unde gresesc si de ce. Si (ar trebui sa) am libertatea de a-mi putea sustine punctul de vedere oriunde si oricand, cata vreme nu lezez siguranta statului, ordinea de drept.. etc.
Ati vazut cine i-a luat apararea lui Iliescu? Niste madame vopsite la mare arta, cu permanent, taioare facute dupa modelul din Almanahul “Femeia” `87. Cu haine de blana pe ele. Bag mana-n foc ca respectivele cucoane indeplineau functii de mari stabi pe vremea Iepocii de Aur. Sefe de gestiune la Alimentara, contabili la CAP, activisti de partid, oameni care nu au prea apucat sa stea la coada la lapte, de la 4 dimineata, cum se statea pe vremea aia. Si cum statea si bunicu-meu, cum stateam si eu cu el. Si-apoi, ma intreb, cum au tupeul sa le spuna astora tineri “nu stiti ce e aia munca“?
Romanii, acesti "prosti ai satului" global
Jan 29th
Cine suntem noi azi
Imi place sa fac pe cercetatorul. Si unul dintre domeniile unde nu o data m-a prins a doua zi in timp ce-mi puneam creierii pe bigudiuri in nesfarsite (desi, poate, fara rost) analize, este firea omului. Antropologia. Nu va ganditi ca am schelete prin dulap. Sau am, dar n-au forma. Iar identitatea si felul de-a fi al romanilor mi-au mancat mult mai multa energie decat au facut-o intrebarile retorice de genul “ce vor femeile” sau “Adam avea buric?”. Asa-s eu, pasionat de mine insumi. Ca-s roman, doar.
In timp mi-am structurat o anume convingere despre noi, romanii. Tehnic vorbind, se poate spune ca am evoluat de la “cei mai viteji si mai drepti dintre traci” la “acei prefacuti fatarnici care, cu curul in doua luntri si picioarele in alte doua, se considera buricul pamantului, alfa si omega semintiilor raspandite sub albastrul cerului, spuma zilelor, tati ai artelor si mame eroine ale eternului matern, fiii desavarsiti ai lui Ulysse, eroi legendari ai povestilor lui Ispirescu, definitii in viu ale binelui si adevarului suprem. Cand de fapt sunt lasi, mitocani, perversi si pervertiti de prea multa bere la pet si coniac Unirea, creiere inecate-n uleiul de floarea-soarelui absorbit din semintele sparte la meciuri, nunti, botezuri, inmormantari, la promenada, in club, pe plaja sau printre straini, degraba halitori de mici – caci burta plina si mintea goala sunt drumurile paralele care duc la fericirea suprema – si de barfe de-orice fel, veninosi cu cei slabi si caineste datatori din noada in preajma celor puternici“. Am trecut peste multe alte caracteristici mioritice… intre care vanzarea parintilor catre morgi pentru varii mosteniri sau dezinteresul pentru cel care le moare la picioare sunt pacate mai usoare ca un fir de panza de paianjen.
Sigur, randurile de mai sus nu-s axiome. Exista exceptii, iar eu nu fac parte dintre ele. Tocmai din cauza asta, fiind parte a sistemului numit generic “romani“, imi arog dreptul de-a vedea mult mai clar, comparativ cu “p`afaristii” si “pareristii“, adevarata fata a unui popor care-a trait prin mituri si din cateva fapte onorabile o istorie de cateva mii de ani.
Premisa
“Noi, romanii, nu am apucat sa ajungem un popor mare pentru ca am fost ocupati sa ne batem cu turcii. In secolul XXI, ne prezentam in fata ochiului lumii in cizme de cauciuc, inotand in jeg, in fata unor case din chirpici, cu un popor saracit spiritual si material, pentru ca am fost intotdeauna in calea furtunilor: romanii, barbarii, ungurii, turcii, nemtii, rusii: toti ne-au jumulit, asa cum cararea batuta des nu mai prinde veci pururea verdele ierbii, ci devine sleau si mai apoi mocirla.” M-am saturat sa tot aud cuvintele astea, intr-o forma sau alta; ideea e intotdeauna aceeasi: “nu am avut soarta, neicusorule“. Rahat. Cu mici, minore exceptii, pur si simplu nu am fost in stare sa ne ridicam mai sus pe scara evolutiei ca popor.
Exemplul occidental
Imi place la nebunie sa-i ascult pe cunoscutii care, dupa o vizita facuta in afara granitelor, inspre Vest, se-apuca sa-mi povesteasca toate minunile pe care le-au vazut in cele tari de aiurea. Ascult despre mentalitati echilibrate, despre respectul pe care ti-l ofera tie, ca strain, despre catedralele neinchipuit de frumoase, despre minuni ale arhitecturii moderne, despre autostrazi, apeducte, muzee, trenuri de mare viteza, preturi rezonabile, bun-simt si cate si mai cate superbitati ale acestui Canaan modern unde “laptele si mierea” sunt mult mai “bine” ca in Romania. Nu neg, intr-adevar asa este. Am vazut si eu Elvetia, Germania, Franta, chiar si Grecia si Ungaria. Este altceva, nenicule. Dar s-a gandit cineva de ce este asa? Ca pamantul, cel ce conteaza, e acelasi si la noi si la ei. Ba am putea fi chiar in avantaj aici, nu degeaba Romaniei i se spunea intr-o vreme “Gradina Maicii Domnului“. Puterea lor sta in oameni.
Luati la purecat istoria Occidentului si-o sa vedeti ca toate marile puteri de astazi s-au ridicat prin cuceriri si pe spinarea altora. Si nu a fost meritul localnicilor: In Franta, galii s-au plecat sub romani si mai apoi sub franci. Unii i-au invatat bunul simt, ceilalti i-au organizat, i-au invatat sa lupte si le-au tras un imperiu deasupra capului, multumita lui Carol cel Mare. Iar papa-galii au stiut sa le multumeasca asupritorilor asa cum se cuvine: acum vorbesc o limba latina si se numesc Franta, nu Galia. In Germania, tot francii i-au invatat carte pe verii lor mai salbatici de sorginte germanica, iar Sfantul Imperiu Romano-German s-a dovedit un continuator al Marii Rome mai capabil decat s-a aratat Bizantul. Plus anglo-saxonii, care ar fi trait si-acum cu purceii in casa daca nu-i civilizau normanzii. In toate aceste cazuri, dezvoltarea a venit de la sine: cand te tii de cuceriri si jafuri, iar altii muncesc pentru tine, ti-e usor sa stai frumusel la umbra castelului, sa tragi la masea si sa cugeti. Ti-e usor sa te joci de-a imaginatia, sa creezi, sa construiesti.
Exemplul mioritic
Noi de ce nu am fost in stare sa facem ce-au facut “ei“? Simplu: pentru ca am fost prea prosti ca sa profitam de ceea ce ne-a dat soarta. Pentru ca am fost prea fuduli sa acceptam superioritatea altora. Ne laudam ca nu am fost niciodata facuti “pasalac“. Aratam cu destiu` la unguri si ranjim fasolea la soare. Ei i-au pupat in fundul salvarilor pe turci. Slaba bucurie.. In toata istoria de la origini pana in prezent a romanilor, singurii conducatori care ne-au adus bucurie au fost cei croiti pe cuceriri.
Burebista? I-a ciomagit pe toti vecinii Daciei si-a inglobat mai multe teritorii decat putem noi aduna pe degete. Pacat ca singura masura luata pentru a pastra teritoriile alea a fost sa taie viile. Decebal? Facea pe schiorul pe Dunare la vale, spre Moesia ocupata de romani. Mircea cel Batran? Si-a bagat coada in luptele fratricide duse de feciorii lui Baiazid pentru tronul Semilunei si era gata-gata sa puna urmas al lui Osman o marioneta comandata de pe undeva, de prin Tara Romaneasca. Stefan cel Mare? A dat navala in toate partile: la polonezi, la tatari, la turcii din sud, ba chiar si in Tara Romaneasca, unde l-a uns domnitor pe unu`, Basarab Laiota. Nu americanii au inventat conceptul de “razboi preventiv“, ci Fane Babanu. Sa va mai dau exemple? Mihai Viteazul, Carol I (ca Razboiul de Independenta, tehnic vorbind, tot de cucerire a fost, sa nu mai zic de al doilea Razboi Balcanic), Antonescu (asta e individu` care a cucerit Budapesta).
Toti au fost cuceritori. Ceilalti, multi, ce-au facut? Va spun eu, doar au aplicat celebra strategie a pamantului parjolit, si-au dat singuri foc la valiza si la visele de marire nationala. La primul semn de neliniste la hotare, tusti! in munti, cu catel cu purcel. Trecea napasta? Pac! Inapoi la ses. Nu inteleg de ce ne ofuscam cand vedem politicienii mioritici cum trec dintr-un partid intr-altul. Traseismul politic, la romani, este continuarea fireasca si legitima a transhumantei si a tacticilor militare stramosesti. S-ar gasi vreo cativa sa-mi spuna ca, vezi Doamne, nu e adevarat, romanii nu sunt niste lasi. Ca sa vezi, rascoalele, ca Bobalna, ca Gheorghe Doja, ca batalia de la Podu-Inalt, ca Ecaterina Teodoroiu, muntele Alion si-alte exemple spicuite din “Amintiri Eroice“.. Sa fim seriosi: miscarile sociale romanesti din toate timpurile nu erau provocate de curajul in exces, cat erau ocazii binevenite de a fugi de munca.
Concluzii
Am fi stat astazi mai bine daca am fi avut alta mentalitate. Una de cuceritori. Daca nu am fi obisnuiti sa ne bocim soarta, intre doua doine si o sarba asa, in dorul lelii. Am fi avut mai mult respect pentru noi insine daca inainte sa invatam sa ne fofilam din fata pericolului, am fi invatat sa il acceptam. Daca inainte sa facem pe cocosii, infoiati intre zidurile noastre de chirpici si batand din picior sa se sparga opincile, invatam sa acceptam ce-aveau bun altii si sa imprumutam de la ei nu toate obiceiurile tampite (valentine`s day, vai vai..), cat partile bune, taria si determinarea, seriozitatea. Zapati intr-o seara de sambata toate posturile pe care le-aveti la televizor: se va vedea foarte simplu unde-au ajuns romanii si ce-i de capul lor.
Ne meritam soarta. Si cu toate astea, sunt mandru ca sunt roman. Avem o identitate, e a noastra, si buna sau rea, ne caracterizeaza. Tot e mai bine decat nimic. Iar zilele n-au intrat in sac. Mai e vreme pana la Judecata de Apoi.
