Bătălia mea cu gripa. Neporcină.
Noaptea era umedă şi întunecată ca o subsuoară de femeie de la ţară. Am simţit primele simptome în timp ce căscam ochii la televizor. Între un discurs al lui Geoană ("e ora de luat lecţii de limbaj de lemn, drace, de ce nu le programează ăştia după 12 noaptea? Se mai uită şi copii la TV, îi tîmpim cu voia noastră şi apoi punem întrebări retorice, gen de ce seamănă cu mă-sa şi nu cu ta-so.") şi o telenovelă.. a început să mă zgîndăre pe gît. Senzaţie parc-aş fi fumat Carpaţi şi-aş fi băut un vin sec, de cumpărat şi uitat la acrit vreo cîteva zile între un pahar de lapte şi trei gogonele.
Cum eu nici nu fumasem, nici nu băusem fr'un vinişor de poamă acră, nu m-am prea panicat. Nici măcar un strop, cel puţin pînă cînd rîcîiala mi-a urcat pe nas la deal. "Clar" mi-am zis, "m-am lipit de-o răceală şi gripă". Că aveam încă-n minte definiţia din reclamele televizate... dar ce nu ştiam era cît de cotoibilă putea fi situaţia. Gripă-gripă, sau porcină? Nu vă mai spun cum am început să-mi calculez cantitatea de tuse expectorată, sau să fac măsurători dacă îmi curgeau muci lichizi sau mai puţin apoşi, deci solizi. Cert e că a doua zi - după o noapte albă ca laptele - am dat fuga la farmacie.
Adică oi fi fiind eu inconştient, dar nici chiar în halatul ăla, să mă tratez cu băbeşti. Cu legături de cartofi agăţate la gît. Cu fesul îmbibat în spirt pe cap. A doua zi, seara, am decis să fac o vizită la farmacie. Mucii deja-mi curgeau liber iar congestionarea feţei nu se mai datora vinului sau ţuicii sau altor substanţe cu cifră octanică ridicată, ci răcelii.
M-am îmbrăcat cu vreo două bluze şi peste am luat un hanorac.
Deja tuşeam, aşa că mi-am pus şi shemagh-ul la gură. Şi un fes în dungi în cap.
Cînd am ieşit afară, m-a răzbit un vînt rece, ca-n poveştile biblice despre sosirea Îngerului Morţii în Egipt. Hăulea a mort. M-am oprit o clipă, să-mi vin în fire.
Am aruncat un scuipat lătăreţ la doi paşi de mine. Era cam verde. Sau poate era de vină raza de lumină de la stîlpul stradal de vizavi. N-am stat să calculez.
Cu paşi tremurînzi, înşurubat între haine, am luat-o spre farmacie. Dinspre parcul de peste drum venea miros de verdeaţă îngheţată.
Şi un urlet de puştoaică virgină, trasă de sfîrcuri. "Mi-ar plăcea, dar ce va spune mama? - Mă-ta nu va afla! - Zici tu, dar eu cui îi povestesc?! - Prietenelor tale?! - Ele nu ştiu că-s încă neîncepută!!"
Am zîmbit a rîde şi cu tusea înainte mi-am continuat drumul. La intersecţie mă aştepta un bişon. Nu mai ştiu care avea o privire mai prăpădită, eu că eram răcit, sau el că era scos de stăpînă-sa la aer pe gerul ăla. Stăpînă-sa... am văzut bulgări de zăpadă care-mi spuneau mai multe. Nu zic, şi ea avea atitudine. Atitudinea unui strugure gata să fie băgat la zdrobitor.
Cînd am dat de-o parte uşa de la farmacie, patru perechi de ochi s-au îndreptat spre mine. Ca-ntr-un saloon din Estul Sălbatic. Primul, şi cel mai dubios, era un individ croit parcă după manualul retardaţilor: mare, cu ochi bovini şi - după mişcări - violent. Era bodyguard-ul. A dat să mi se pună în drum, probabil ca să-i cer scuze dacă dau peste el. Hemhem, a renunţat repede, după ce mi-a văzut ochii roşii, dinţii încleştaţi şi nasul-robinet. Nu te fuţi cu bolnavii, prietene.
La pupitru, discuţie.
- Bună ziua, aş vrea şi eu nişte chestii de răceală..
- Ă, ce fel de răceală?
- Păi, răceală. Tuse, nas curgînd..
- (ochi inflamaţi către mine, poziţie defensivă) Tuse? Ce fel de tuse? Expectorată sau seacă?
- Ă, poftim? Ştiam ce mă întreabă, dar nu mă simţeam prea prietenos. Ce va să însemne tuse expectorată?
- Adică.. mm.. heh.. Păi.. Umedă, cu diverse pe care să vă vină să le scuipaţi.
- Da.
- Adică e expectorată?
- (am dat din cap, deşi puştiul farmaceutic din spatele tejghelei sigur avea nevoie de-un desen).
- Păi avem Coldrex, Fervex, Humex..
- Şi pentru răceală, ce avex?
- Adică ce vă recomandăm.. Păi un Theraflu.
- Daţi-mi cinci. Dar de tuse?
- Ce doriţi? Sirop sau pastile?
- Pastile.
- De supt sau de înghiţit?
- Nu, mersi, mai rabd.
La a doua farmacie, bodyguard era o cucoană cu permanent şi-un pulan gros cît mîna mea. După privire era capabilă - şi i-ar fi stat bine - să-l folosească, aşa c-am dat un ocol pe la raionul de tampoane şi creme de mîini ca să ajung la barul de medicamente. Mă încălzea în ceafă privirea cucoanei, mai ales că la coapsa mea se bîţîia punga de pastile de la cealaltă farmacie. Am înghiţit în sec şi-am vocalizat.
- Sirop de tuse, aveţi? Adică aveţi, d-aia e farmacie, dar de care?
- (privire chiondorîşă) Tuse? Ce fel de tuse? Expectorată sau seacă?
- (tuşesc că-mi vine, dar pun şi batista la gură) Care cum e? Eu am verde.
- (vag îngreţoşată, farmacista, dar brusc liniştită) A, e expectorată. Păi avem Mucosin, cu miere, alea-alea..
Discuţia a continuat pe-un ton neinteresant. Mi-am luat ce mi-a trebuit iar acum mă simt acceptabil. Am tras ş-o concluzie: în România, gripa porcină înseamnă tuse seacă. Nu m-am lămurit, dacă ai TBC îţi dau tratament de AH1N1, sau invers?
Nervi printre taximetrişti
Nu există categorie de locuitori ai Bucureştiului mai picată din lună ca taximetriştii. Într-o vreme puteam să jur că studenţii-s cei care habar nu au ce caută în Capitală, apoi am crezut că sunt provincialii veniţi în vizită la muzee, dar nu. Chiar nu ştiu ce caută taximetriştii în viaţa lor. Mi se plîngea amicul Nucu acum cîteva zile că a dat peste un taximetrist care îi tot cerea indicaţii pe unde să meargă ca să ajungă la destinaţie. Şi Nucu, mai ceva ca orice român - şi avea dreptate. Bine, mă, nu asta e meseria ta? Să mă iei cu maşina din punctul A şi să mă duci în punctul B? NU ar trebui să ştii toate străduţele şi aleile din preafrumosul oraş? Da' de unde.
"-Şi pe unde vreţi să mergem?
- Cum pe unde?
- Păi putem merge pe la Baba Novac, Mihai Bravu, Ştefan cel Mare.. sau prin Pantelimon, Tei, pe la Maica Domnului..
- Ştii ceva, nene, pe unde ajungem mai repede?
- Bineînţeles, bineînţeles.. Dar se poate să fie aglomerat şi colo, şi colo.
- Păi şi dumneata pe unde propui?
- Eu nu propun, am zis să vă întreb, că poate aveţi vreun traseu preferat..
- Fir-ar să fie, du-mă şi cu asta basta!"
Nu mă enervează nimic mai mult pe lumea asta, ca oamenii care pun prea multe întrebări. Şi le pun degeaba. Ei încearcă ori să fie prea amabili, ori să te ameţească şi să mai fure 10 lei dintr-un traseu îmbîrligat. Dar pe lîngă taximetriştii care se lasă conduşi de către tine ca şi cînd ar avea manetă-n spate, mai sunt cei care habar nu au drumul (mă rog, cel puţin aşa spun).
- Vreau să ajung în cutare loc.
- Ăăăă.. şi mergem pe acolo?
- Nu, dom'le, tre' să mergem încolo.
- Nu-mi spuneţi dvs. pe unde s-o iau? Ştiţi, sînt nou, m-am apucat de taximetrie de o săptămînă..
În momente ca astea îţi vine să-l iei la palme sau, mai rău, să-i bagi GPS-ul cu forţa pe gît la vale. Care GPS nu-l foloseşte, pentru că.. nu e setat cum trebuie, încă. Într-o vreme, visam că mi-ar plăcea să fiu o seară sau două taximetrist. Doar şi numai doar ca să văd ce fel de oameni cunosc, cum arată Bucureştiul văzut din spatele covrigului.. Mi-e tot mai lehamite, însă, cu fiecare taximetrist peste care dau. A, şi nu v-am zis de ăia care fac pe intermediarii între păsările de noapte şi clienţi. "Băiatu', nu vreo o gagică faină, spălată?". Dar despre asta, cu altă ocazie. Momentan mi-e rău de răceală şi n-am chef de palavre.
România Tăcută vs. Proştii Cazematei
Pe scurt, mi-am luat sarcina să scriu aici despre starea de fapt din ţara asta şi despre ce s-ar putea face pentru un reviriment naţional, pentru o evoluţie a spiritului, nu o involuţie a moralei ş.cl. După ce vei citi toată poliloghia asta, o să zici că s-a tîmpit olteanu', vrea ca soluţie înc-o revoluţie. Amice, poate văd lucrurile într-o lumină mai radicală, dar m-am săturat ca în fiecare an să mai apară nişte campanii de re-deşteptare naţională bazate pe aceeaşi idee frecată pe toate părţile pînă a ajuns ca un bişon ţinut o juma' de oră în maşina de spălat. Ideea genială cum că "nu mergem în direcţia cea bună, ce credeţi că ar trebui să facem?". Ei bine, la mine lucrurile sunt clare şi merg pe palpabil şi acţiune.
În concepţia lui Dan Voiculescu, România Tăcută este acea parte a populaţiei plină de oameni capabili, cu aspiraţii înalte, cu glagorie în cap, o avere de cunoştinţe şi fără apariţii pe prima pagină a revistelor glossy. Oameni care s-au săturat de mioriticisme, dar n-au ce face aşa că bagă capu-n nisip ca struţu' şi trec prin viaţă ca nişte fantome de lasă-mă-să-trăiesc. La ăştia eu i-aş adaug şi pe toţi românii "comuni", care nu se pot identifica cu cine ştie ce idealuri, care n-au mintea brici, însă ştiu ce vor şi aia e să trăiască liniştiţi. Problema e că nu prea pot, din cauza majorităţii formate din tabloidizaţi.
Ionuţ Iancu a găsit soluţia în persoana lui Crin Antonescu. Cică omu' ar fi pus în mişcare energiile latente care zac în toţi românii sătui. Dacă e să mă iau după Ionuţ, Crin ar putea fi capul coloanei a cincea a renaşterii naţionale, cel care va conduce minoritatea quality în războiul cu majoritatea de neam prost. Hai să fim serioşi, Crin are acelaşi spirit gregar şi pontos, împănat cu truisme şi mici "goange" vrute a fi vorbe de duh, dar FĂRĂ miez concret (concret, nene, nu "trebuie să facem ceva, trebuie să facem să ne fie bine! să începem prin a avea bun-simţ!". Al dracului de bun-simţ, aşa-numita Românie Tăcută tot are bun-simţ de zeci de ani încoace!) pe care-l urăsc eu cel mai mult la români.
Zice Oana aici că ce frumos ar fi să dezbatem, să începem acţiuni civice, ONG-uri, work-shopuri. Nu zic nu, e bună şi vorba lungă, dar să nu uităm că de mai bine de 15 ani loialiştii vorbesc pe acelaşi ton despre aceleaşi rahaturi, zi de zi. Manelele sunt naşpa, cutare e prost, ţiganii-s hoţi, tabloidele tîmpesc, piţi sunt superficiale, banu' face pe om, indiferenţa ne omoară, noile generaţii sunt retardate, numai eu judec bine şi zic că trebuie să facem ceva - mă crezi, e ok, nu mă crezi, dă-te dracu. Nu asta prinde la români. Poţi critica tu cît vrei, dar dacă nu-mi spui mie, nea Sile de la 3, ce să fac şi dacă nu mi-o spui în aşa fel încît să mă scoale din blegeală, amice, e egal cu zero. Eu o să mă întorc la berea mea la pet, la meciul de rahat din Divizia A şi la eventualele meciuri de box cu nevasta.
Şi asta-i pentru că românii-s o naţie pur şi simplu prea traumatizată şi prea debilitată după 60 de ani de comunism ca să ştie ce-i aia conştiinţă civică. Aduşi în genunchi de careul de aşi Pauker - Dej - Nea Nicu - Nea Nelu, românii au nevoie de electroşocuri, de şuturi în coai.. cojones, de nişte injecţii cu nerv. N-o să-mi spui mie că o naţie învăţată de peste o jumătate de secol să meargă cu capul plecat, să spună bancuri în şoaptă şi să cîrtească doar de peste hotare e în stare să se pună pe picioare în cîţiva ani. Şi cu vorba bună. La Revoluţie şi imediat dup-aceea au fost nişte momente propice, cînd mioriticii au ridicat capul şi-au strigat că vor una, alta. Au fost suficiente nişte măciuci pe cîrcă de la alde prietenii poporului, minerii, ca să cadă iarăşi în prostraţie şi-n starea de cioban împăcat cu soarta, mioriticism din care n-au mai ieşit nici pînă astăzi.
Ştii cum e, amice? Orice învăţ are şi dezvăţ.
Te enervează că în metrou, din zece oameni doi sunt aghesmuiţi bine, patru citesc tabloide, doi pipăie gagicile, unul ascultă manele la mobil şi ultimul stă cu capul plecat înghesuit într-un colţ, c-o moacă de miel dus la tăiere? Pune mîna, cheamă un prieten şi aruncă 30 de lei pe un tricou pe care să scrii mare şi vizibil "Manelele sunt de rahat" sau "Citeşti tabloide? Ai tîmpit!" şi pune-te în faţa respectivului. Asta dacă n-ai tupeu să-i zici de la obraz. Sau vino cu casetofonul după tine şi pune muzică clasică lîngă individul care lălăie ultimul hit al lui Guţă cu gura pînă la urechi.
E plin oraşul de stenciluri care mai de acre mai inspirate, dar n-am văzut unul să scrie "Nu fi prost! Nu fi ignorant, idiotule!". Ia să văd mesajul ăsta pe pereţii blocurilor din Titan, ştii cum mi-ar creşte inima?! Una din micile chestiile care mă seacă e şpaga. Românii (zic de cei mărunţi, nu de ''somităţi'') dau şpagă pur şi simplu de lene. Din comoditate, să nu mai stea la o coadă, să-şi facă nişte acte peste rînd, să nu-şi piardă carnetul dacă i-a prins poliţia un pic chitrofoniţi la volan. Şi-apoi se plîng că sunt NEVOIŢI să dea şpagă. Nu, nene. Ai telefon şmecher să te dai mare la gagici şi prieteni? Ia de înregistrează discuţia şi toarnă-l pe micuţ. Normal, o să zici "da' de ce să fiu eu singurul prost cinstit din ţara asta?". Cinstit, nu bag mîna în foc, dar prost..
Dacă vezi o tută că aruncă pe jos cutia goală de farduri şi cinşpe şerveţele, fă o pauză de la filat craci şi zi-i nene de la obraz şi din inimă un "fă proasta dracu, aşa faci şi la tine acasă? Ia-le de jos!". Dacă în schimb e un individ, arde-i una după ceafă şi zi-i să fie un dulce şi să îşi arunce rahaturile la coş. Pînă acum ce se întîmpla? Înjurai în gînd, apoi ajuns acasă mai trînteai un post pe blog despre cît de ţărani sălbatici sunt românii comparativ cu, eu ştiu, cutare naţie vizitată. Nu, tată, nu aşa se face treaba. Dacă te ţin balamalele (şi sunt convins că pe mulţi i-ar ţine, dacă n-ar fi atît de închistaţi în mentalitatea "la ce bun, şi-aşa nu rezolv nimic"), te duci la om şi-i bagi mîna în gît. Fie verbal, să te-audă, fie la propriu. Altfel NU MERGE.
Aveam pe vremuri, la bunici, un cîine. O ditamai jivină, mare, neagră, flocoasă, dar leneşă şi proastă ca un bou ţinut trei zile în focurile montei. Nu aveam copii de vîrsta mea, aşa că mă jucam şi eu cu ce apucam prin curte, iar ''Cioara'' era primul pe listă. Numai că nu se simţea să mă bage şi pe mine în seamă. Îl chemam, îl momeam cu pîine, mişca neam. Cînd nu mai puteam de nervi, ştii ce făceam? Luam un băţ şi-l înghionteam, şi-i băteam darabana în cuşcă şi-l ameninţam pînă cînd la un moment dat, se enerva şi sărea la mine. Odată am exagerat cu băţul şi m-am trezit cu pulpa la cîine în gură. Greu am scăpat, după nişte jălăveţe pe spinare-i. Ce să vezi, după momentul ăla a început să se agite instantaneu cînd mă vedea. Mîrîia, îşi arăta colţii, sărea în picioare şi dădea ture în jurul cuştii, brusc agitat, brusc alert. Eram prieteni încă, dar.. îl cam băgasem în priză.
Ce-i cu povestea asta? Ei bine, jigodia mea de la ţară e românul de toate zilele. Trageţi şi voi concluziile. Eu zic atîta lucru: că vreau şi eu să văd ce idei concrete mai are lumea şi că vreau să văd care zice "hai să facem aia". Că la tîmpenii şi poante de doi lei vă duce mintea pe toţi.. oioi!
Şaoarmă Letală 1
Drag mi-e mie de români atunci cînd sar cu dovezi noi cum că sunt într-adevăr proştii satului planetar. Eu am învăţat la şcoală că "Mioriţa" era o alegorie, un fel de ceva care nu este, deşi există, dar cînd văd reacţiile boborului în unele situaţii, nu mai am cum să nu bag mîna în foc şi să jur pe ce-mi pică acolo la-ndemînă că într-adevăr, baciul ăla jugănit de confraţii într-ale oilor a fost atît de tîmpit încît să se lase _cu voia lui_ luat la măciuci de ceilalţi doi. Ceea ce explică, fără doar şi poate, de ce românii se poartă şi azi ca loviţi cu leuca-n cap.
Ce vreau pentru ca să spun este simplu: mioriticii noştri au sărit ca arşi de cur fund în sus, imediat ce-a venit vestea că guvernul pune taxă pe şaoarme, hamburgări. unt cu verdeaţă la tub, în general pe alimentele cu cifră adi(c)tivă ridicată. Odată s-a zburlit sprinceana valahului, controlat la buzunare în timp ce băleşte pe marginea tejghelei cu ochii cît sarmaua la manevrele şaormeristului, să nu-l înşele la gramaj cînd îi toarnă sosul de usturoi (''pune acolo, bă, să fie, că-i mai bine mai mult, decît mai puţin''). Păi cum, dom'le, ne ia mîncarea de la gură! După ce că cea carne-i scumpă şi numai oase, peştele e adus din Thailanda, roşiile din Grecia und so weiter, acu' nu mai putem să mîncăm liniştiţi nici măcar o şaoarmă?
Nene, beleaua nu e că fac rumînii gură, beleaua e că fac atunci cînd nu trebuie. Cînd alde Băsescu l-a sculat pe Boc din morţi şi i-a zis să-şi ia guvernul în spate şi să umble la buzunarele cetăţeanului, n-au comentat. Cînd Udrea fost-a unsă mare ministru, n-au mişcat decît din buze şi-aia ca să spună măscări fără perdea, zîmbind a rîde-n colţul gurii. Cînd au apărut taxele ''serioase'' ciopor, n-au mîrîit. Cînd au sărit preţurile la consumabile, n-au scîncit. Nu zic de presă, care-a mai mişcat în front doar cît să tragă nişte şuturi în clica de la putere, deşi nu problemele ţopîrlanilor stîrneau reacţii printre deontologii dintr-a patra putere în stat.
Românii s-au sesizat abia la singura taxă care mie mi se pare justă, corectă şi la locul ei. Şi aici merg pe-un criteriu simplu: amice, vrei să-ţi fuţi nenoroceşti sănătatea cu mînuţa ta? După ce ţi-am scris de zeci de ori mare pe ecran, între meciuri şi telenovele, că alimentele de doi lei dăunează grav sănătăţii? Dacă nu te duce mintea să înţelegi de vorbă frumoasă, scoate banu'. Şi ia de plăteşte dreptul de a muri în chinuri, după vreun preafrumos cancer la colon.
------
NOTĂ: Nu zic, din joi în paşti şi la sărbătorile legale mai bag şi eu la repezeală cîte-o şaoarmă. Cîte-un hamburger, udat din belşug cu Cola. Dar pe lîngă faptul c-o fac conştient, îmi place să fiu consecvent şi onest cînd vine vorba de plăcerile mele. Şi dacă alea mă bagă-n mormînt, dă-o dracului, la fel de repede ar rezolva treaba şi o zi petrecută în compania lui Marian Vanghelie.
Onţanu vrea teritoriul lui Negoiţă
În urmă cu 10 ani, Bucureştiul era un cîmp de bătălie între diversele găşti de cartier (BUG Mafia dixit). Băieţaşii din Pantelimon, fraţi cu ăia din Sălăjan, îşi dădeau la oase cu găştile din pe la Gara de Nord sau din Colentina şi Berceni. Lucrurile s-au potolit aici, dar au început cafturile ritualice între suporterii diverselor echipe de folbal, prin anii 2003. Pe la unele alegeri, s-au bătut liberalii cu ăia de la Noua Generaţie, democrat-liberalii cu pesediştii şi Vadim Tudor cu toţi la un loc.
Iată că vin vremuri şi mai nasoale: ni se anunţă un război crîncen, fratricid, între doi capi ai PD-L, unul vechi şi unul nou. Neculai Onţanu face manevre să preia teritoriul de la alde Liviu Negoiţă, şi merge exact acolo unde sunt banii de protecţie. La cetăţeni. Vin vremuri grele, oameni buni. Ce ziceţi c-ar fi de făcut, să sar cu banii sau să depun plîngere la autorităţi? Dar şi-aici.. cine ştie cine-i mînjit şi cine-i cinstit? E drept, încă nu miroase a rahat în ţara asta, dar uşor-uşor.. cam bate vînt de hazna dinspre sediile primăriilor.
Făcute, nefăcute şi reportate
2009 în cîteva cuvinte, cu liniuţă aleatorie.
Ce-am făcut:
- am mai obosit cu un an.
- mi-am dat destule motive să mă enervez pe mine.
- m-am bucurat pentru al doilea an consecutiv de făinicia Deltei, la Sulina. Sper să devină un obicei.
- am tras din greu la lucru pentru ca spusele pline de miez ale lui Becali, Vanghelie, Geoană, Băsescu, Vadimă să ajungă la tot boborul.
- am ignorat nişte oameni pe care n-ar fi trebuit.
- am aruncat banii pe tot felul de prostii. Pe lîngă cărţi, însă, cel mai mîndru mi-s de ceasul Smith & Wesson. A fost dragoste la prima vedere..
- m-am dus la Paris bou şi m-am întors cu cîteva sute de poze şi pingelele făcute praf. Mare oraşul ăla, dom'le..
- am adunat ceva saci de gunoaie de prin Bucegi (prima mea ecologizare-voluntariat).
- am văzut o jumătate de răsărit la mare - primul de pînă acum.
- am făcut documentare serioasă pentru viitoarea mea trilogie medievală.
- am mai dat şi rateuri, am mai enervat nişte oameni, m-or ierta ei..
Ce n-am făcut:
- nu m-a mai săltat poliţia pentru tulburarea liniştii publice.
- nu am mai exagerat cu junk-food-ul, în schimb am făcut abuz de mici..
- nu m-am ţinut de Noir. Sec.
- nu am ajuns la teatru.. O dată nu se pune.
- nu am vizitat Clujul şi valea Izei.
- nu mi-am dat la fel de multe motive de-a mă enerva pe mine însumi ca-n 2008
- nu am mîncat lubeniţă (pepene verde, mă, pepene verde).
- nu am învăţat să fac borş de peşte (ştiu să fac sosul, în orice caz).
Ce vreau să fac în 2010 (plus reporturile de anul trecut)
- să scriu primele capitole din trilogia vieţii.
- să fac ce trebuie ca să mă mut în casa mea în cîteva luni.
- să revăd Viena (în special barul Louisiana Blues de pe Prinz Eugenstrasse).
- să mă împac cu cine m-am certat şi să mă cert cu cine nu am apucat.
- să învăţ să cînt la muzicuţă.
- să mă duc mai des ca-n 2009 (adică mai mult de-o dată) la teatru. La fel şi la munte, cinema, micării, la şosea, prin deltă.
Cum ar veni, n-am făcut mai nimic în 2009. De-aia zic, bine că a trecut, că altfel îmi creştea bilanţul negativ. Hai, La Mulţi Ani tutulor. Nu aşteptaţi de la mine mesaje şi/sau telefoane cu urări, cert e că am numai gînduri bune pentru toată lumea.




