Pipăieli vizuale
Îmi place să mă uit după femei. Pe stradă, mai ales dacă nu am muzica la mine, mai arunc ocheade, mai văd una-alta, mai o gleznă fină, mai un decolteu răzgîiat, mai nişte gene false.. ce să-i faci, trece timpul mai repede. O fac totuşi cu mare băgare de seamă, să nu fiu prins. De fapt, mi-ajunge o secundă să am dup-aia ce pritoci în minte. Şi zic asta nu c-aş avea o memorie vizuală excelentă, sau pentru că mi-ar fi teamă să nu iau una-n foanfă de la gorila care-i ţine uneori trena demoazelei. Pur şi simplu mi-e jenă mie de jena ei. Să te uiţi insistent la cineva în metrou, nu e ceva prea plăcut. Şi asta o ştie toată lumea, că toţi am trecut prin momente în care ne-am simţit ca nişte exponate de muzeu.
Pe lîngă asta, îmi dau seama că gagica poate nu se simte prea flatată că mandea stă geană pe pierce-ul din buric. Sau poate n-are chef de ocheade. Sau poate mă trezesc că face o obsesie pentru mine şi-apoi nu mai ştiu cum să scap de ea. Că mare-i grădina domnului şi mulţi îşi pierd cărările prin ea. Prefer să mă uit liniştit dintr-o parte, să admir, să dau note eventual, apoi să-mi văd de ale mele. Dacă individa are nevoie de priviri dubioase ca să se simtă mai femeie, are cine să i le ofere, cum am văzut eu într-o dimineaţă cînd mă întorceam de la muncă.
Dom'le, aşa ceva.. O femeie în toată firea, nedecoltată, fără paiete, normală, de, s-a aşezat în autobuz lîngă un şantierist modelu' standard. Îl ştiţi după salopeta albastră pătată cu var şi-alte substanţe despre care mi-e jenă să scriu aici. Cum s-a pus cucoana pe scaun, individul a început asaltul privirilor. Ceva de speriat, mi s-a făcut părul măciucă. Priviri ca nişte mîini întinse la pipăit într-un bordel, priviri de om fugit de la 9, priviri de la o distanţă de 30 de centimetri, priviri fixe, ochii mijiţi, sprînceana înfiorată, buze tremurînde. Omu' ăla n-avea pic de ruşine şi nu se uita la o femeie, se uita la o ceafă de porc cu cartofi prăjiţi şi salată de roşii.
Pot să zic că în momentele alea eram sigur că se va întîmpla o nenorocire. Vă dau cuvîntul meu, mă simţeam eu agresat, deşi ăla nu avea nicio treabă cu mine iar femeia nu-mi spunea nimic. M-am enervat atît de tare încît stăteam şi eu cu ochii ficşi pe şantierist.. deşi nu ştiu ce aş fi rezolvat. Pe indivizii ăştia i-aş bate peste coaie cu urzica (bine, nu eu.. un angajat al statului) aşa cum pe violatori i-aş castra chimic. Înţeleg, ai acasă o başoaldă ca muma pădurii. Sau mai rău, n-ai pe nimeni, că nu te vrea nimeni. Ok. Uită-te după craci şi ţîţe, nu zic, dar nu te vîrî descheiat de-a gata la şliţ în sufletul omului. Nu înţelegi din bun-simţ, nu înţelegi cu vorba frumoasă? Atunci roagă-te ca ţinta să nu umble cu shuryu-ul după ea, cum aveam eu o colegă în facultate.
Femeia de care vă povesteam n-a clipit nici măcar o dată pînă nu a coborît individul. Abia atunci am auzit-o respirînd. Eu am rămas gîndindu-mă că-i rău, rău de tot să fii femeie. Chiar şi numai pentru privirile astea, că de altele nici nu mai zic.
Cronica unei relaţii ratate
Mi-aduc aminte că ceea ce mi-a sărit în ochi, atunci cînd am văzut-o întîia oară, au fost picioarele. Drăcia dracului, chestiile alea nici măcar nu se puteau numi picioare - catalige mai degrabă. Lungi rău. Cînd a intrat pe terasă a făcut-o de parcă intra pe tarlaua cu dovlecei a bunică-sii. Paşi largi, şoldul în pendul stînga-dreapta, blugii stăteau să plesnească-ntre picioare: avea fata un cap-compas de roşior la paradă. Un metru douăzeci pe puţin, dacă ar fi avut careva răbdarea şi prezenţa de spirit să-l măsoare. Acum că stau oarecum strîmb (am un nenorocit de scaun cu orientare de stînga) şi judec drept, curăţat de hormoni, nu era cine ştie ce frumuseţe.
Picioarele ce-i erau lungi, vînoase - textura blugilor nu putea ascunde joaca muşchiului nărăvaş. În rest.. sînii semănau cu o roşie turtită de-o mînă descreierată. Nu-i vorbă, se vedeau. Erau palpabili. Dar se vedeau întinşi, nu ţuguiaţi. Vorba aia bătranească era făcută pentru ea: din faţă zimbru, din lateral timbru. Nu mai zic de zîmbet: avea un stil.. ceva de speriat: buzele se dădeau pe spate, dinţii avansau înainte, totul semăna cu nişte teste înaintea filmărilor la "Alien". Să nu mint, nu era deloc urîtă sau ne-apetisantă. Dar aşa-s eu, pricinos. Mai tîrziu, cînd am apucat să-i iau fundul la ţintă cu privirea, m-am lămurit şi acolo: coapse fusiforme, formate, dar cam absente. Nu erau deloc bombate. Existau, dar trebuia să te pasioneze femeile trase prin inel că să-ţi placă şi fundul ei. Bine, de ce să mint... mie, în seara respectivă, îmi plăceau toate fundurile din lume.
Fiinţa răspundea la numele de Cristina. M-a costat două ture de prezentări să înţeleg numele. Noroc cu un amic ce-a venit mai tîrziu, după ea, altfel m-aş fi făcut de poveste întrebînd-o a treia oară cum o cheamă. E drept, băusem vreo două beri şi, nemîncat fiind, deja îmi fila o lampă, dar.. asta nu e o scuză suficientă. Cristina venise alături de noi la invitaţia unui amic comun, care... Acum pe bune, vă interesează detaliile?! Ştiam eu că nu. Ei bine, în seara aia - pe terasă -, m-am ocupat de Cristina. S-a aşezat în faţa mea iar ai mei amici trecuseră pe discuţii microbistice. Pe chestia asta mi-am îndreptat toată atenţia, fără remuşcări, spre individa de vizavi. I-o luasem înainte cu două beri, am mai ras vreo două cîtă vreme ea se chiora în meniu (n-am înţeles niciodată de ce femeile trebuie să citească tot meniul, cap-coadă, dacă ştiu de la bun început ce vor să comande) şi-apoi s-a pornit discuţia.
Hermeneutică, incognoscibilitate şi metafizică indubitabil absconsă. Nu mai ştiu ce dracu am zis eu, legat de toate subiectele astea, cert e că ea îmi dădea dreptate ca mai apoi să mă critice. Un fel de "Aşa-i, dar nu ai dreptate." Fir-ar să fie, a avut noroc că băusem înainte şi eram împăciuitor, altfel aş fi luat-o de gît şi-aş fi pus-o pe calea ferată cu forţa, înaintea rapidului de Constanţa. Iarăşi mint.. fata avea partea ei de dreptate - pe ici, pe colo, prin locurile esenţiale, băteam cîmpii. Dar nu puteam să i-o dau -dreptatea- fără bătălie, nu? Că de-aia-s bărbat, să îmi susţin părerile pînă-n pînzele albe, oricît de tîmpite-ar fi. Ca să simplific lucrurile, seara a decurs merveios, pînă cînd a trebuit să ne cărăm pe la căşile noastre. Spre surprinderea mea (jur că nu-mi doream asta - mint), Cristina locuia în apropierea mea.
Deci gaşca s-a împărţit în două. Eu cu ea spre cutare cartier, ceilalţi unde au văzut cu ochii. Pe drumul spre casă trebuie să recunosc... i-am pus o mînă pe picior. Dar mi-am cerut în secunda doi milioane de scuze: nu eram suficient de beat cît să nu-mi pese ce părere-şi face despre mine. Partea amuzantă - zic acum - a apărut cînd am ajuns la mine acasă. Eram peste stradă şi mi-a comunicat cu glas tremurat că nu are schimbat. Ghici cine a fost cu tupeu ca Ceauşescu şi-a zis "rămîi la mine, atunci"? Mda, subsemnatul. Şi-a rămas.
A rămas la mine. Noaptea aia o să-mi rămînă veci pururea în memorie. A fost simplu: am intrat în casă, i-am făcut turul (nu turul pantalonilor), apoi un sandviş (salam victoria cu roşii şi caşcaval), apoi încă un sandviş. Bucătăria era prea mică pentru noi.. aşa că ne-am mutat în camera mea. Cînd am întrebat-o dacă vrea un tricou de-al meu să doarmă în el, mi-a răspuns în gura mare "da". Şi şi-a dat sutienul jos, abia apoi şi-a luat tricoul pe ea (sunt unele gagici care întîi se îmbracă, abia apoi se dezbracă).
Apoi ne-am întins în pat. Cînd am întrebat-o dacă mă lasă s-o iau în braţe, mi-a răspuns la fel: "da". Am făcut gestul, iar domnişoara Cristina s-a înţepenit brusc cu fundul în centrul meu de greutate, ca să zic aşa. Şi-atunci... am dat s-o mîngîi pe-o coapsă. Am băgat mîna prin pantalonii ei. Răspunsul? "Nu, scoate-o, te rog.. Sunt în perioada aia a lunii. " Apoi s-a întors şi m-a sărutat scurt. Noaptea a trecut greu al dracului.
A doua zi dimineaţa, la 7, s-a ridicat din pat, s-a îmbrăcat în hainele ei şi a plecat.
Ultima iubire a unui licean
Cuvînt înainte
Sunt cîteva momente în viaţa fiecăruia - puţine, de altfel - care intense fiind, rămîn încastrate bine în vraful de amintiri pe care-l adunăm claie peste grămadă de-a lungul timpului. Nu le uităm, dar nici nu ne vin prea des în minte. Sunt ca o scoică ascunsă pe jumătate în nisip. N-o vezi, dar o simţi cînd calci ca bou' drept pe ea. Şi-atunci ştii că e acolo - în zilele următoare vei ocoli locul blestemat, deşi poate e singurul unde nu ai în ce să te tai (dacă la nervi ai luat scoica ş-ai dat cu ea d-azvîrlita la dracu-n praznic). Ei bine, amintirile de care vorbesc nu sunt toate neplăcute.
Povestea
La începutul clasei a 12, aveam 17 ani. Aveam breton şi eram slab mort - dar cu pătrăţele la stomac şi vînătăi pe tibie mulţime, de la antrenamentele de karate. Nu mă lua lumea în seamă, doar gaşca de la şcoală (ne spuneam Haiducii, zău) ce mă mai lua în serios, şi-asta destul de rar. În rest, îmi scorniseră porecla "Ogică" (era fix după ce făcuse individul figura cu biletul de loto) pentru că, ziceau ei, spuneam minciuni toată ziua; mie-mi plăcea să le numesc mici păcăleli. Baftă la femei nu aveam, dar în septembrie 2000 nici nu-mi prea păsa. În vara aceea ieşisem dintr-o îndrăgosteală seacă şi nefinalizată cu care mă canonisem un an de zile, aşa că eram sastisit de amoruri. Ieşeam cu băieţii, mai jucam un fotbal în faţa blocului, mai făceam planuri pentru facultate şi rar, dar rar de tot, mai citeam ceva pentru bacalaureat.
Nu-i vorbă, nu mă pocăisem. Mă uitam în continuare, mai abitir poate, după fetele din liceu. Dar mă uitam ca la fotbal - "ce şut a prins cutare, fault, dă-te dracu!, ştie cu mingea puştanul ăla". Iar la final hai acasă neamule, că ne prinde ploaia. Ceva similar era şi în cazul fetelor. În pauze stăteam pe coridoare cu ceilalţi din gaşcă şi filam în stînga şi-n dreapta.
- Mamă ce bună e aia. Ogică, i-ai băga o dată măgaru-n beci, ă?
- De două ori, da' dup-aia piua, că mi se-apleacă.
- Bă, o văzurăţi pe Lila? Era-ntr-o fustiţă uite-atîtica. Ce crupă are, frateee. Păcat că e proastă de dă-n gropi.
- Ietă unde era pornostaru'. Bă, Pintescule, dă-te mai aşa, că nu văd sînii lu' aia.
- E, ce are-a face, p**a nu ştie carte.
- Apropo, cînd e teza?
- Fluturaaaaaş! Nu tu, molia dracu'!
- Mă, eşti tîmpit? E fata lu' profa de biologie!
- Auliu! Lasă că e urîtă ca mă-sa.
- Oi fi tu frumos rău...
- Ce, te oftici? Nu-s frumos, da' o am mai mare ca tine.
Şi dă-i ghionturi şi învălmăşeală, ba şi cîte-un şut sănătos la ţurloaie. Clasa a 12-a, dar ca mentalitate şi maturitate stăteam slab, slab, foarte slab. Bine, nici nu ne cerea cineva să fim altfel. Erau alte vremuri, neicuşorule. În 2000 tineretul nu se emancipase încă. Eram vechea gardă - ăia crescuţi afară, în ţărînă, nu în faţa calculatorului sau la televizor. Alex, zis Pintescu, Ciprian, zis Ilici, George, zis Bălan (tot Bălan era şi în buletin), Alin şi eu. Ăştia eram, împărţiţi în două clase. Aşa ne-am împrietenit într-a noua, aşa am rămas pînă la sfîrşit. Ne petreceam pauzele mai mult pe coridor în faţă la F, la Alin şi George. La noi era pericol din cauza şmecherilor clasei, care mai aveau obiceiul să ne ia la ture din senin. Rîdeam, ne luam reciproc în balon, pe urmă îi luam pe alţii, mai cîntam, uneori ne îngrămădeam la baie să poştim o ţigară, era viaţă, ce mai.
Într-o astfel de zi, în octombrie, frecam cu voioşie pisoiul în faţă la F. Era în pauza dintre o oră de filozofie ("Învăţaşi? Nu. Şi ce ne facem, bă?! Pune mîna şi fă-ţi fiţuici. Să-mi dai şi mie.") şi una de matematică ("Am o idee. Iar chiulim?! Ne taie Pîrvulescu. Nu, mă, chiuleşte restul clasei; noi mergem să ne învoim înainte, zicem că avem meditaţie de bac."). Eram numai un zîmbet, şi printre bancuri cu mocofanii mei, printre miştocăreli ieftine şi alte asemenea poante care se fac în lipsă de altceva mai bun, printre ultimele bîrfe legate de colegele noastre multpreaiubite şi de profesorii noştri multprearespectaţi, am văzut-o şi pe EA.
Nu-i vorbă, nu era prima dată cînd dădeam cu ochii de ea, avea clasa fix alături de-a amicilor de la F. Dar era prima dată cînd o vedeam cu adevărat. Pînă atunci, pentru mine fusese doar o copilă - eu veteranul de-a XII-a, ea puştoaica de a X-a. Cum să mă uit altfel la ea, cînd aveam în minte doar studente, ba chiar şi absolvente? Toţi din gaşcă aveam prieteni studenţi. Ce ne mai povesteau ăia de prin cămine... ţi se făcea părul perie de sîrmă. Nu m-am îndrăgostit de ea în ziua aceea. E drept, mi s-au făcut iute ochii hîrtie de muşte. Abia i-am dezlipit de pe ea. I-am dat coate lui Alex în cunoscutul stil "şase! bucată la orizont!". Ăsta a căscat şi el felinarele, pe urmă a ridicat din umeri, ceilalţi s-au uitat şi ei.. şi îmi aduc aminte că deşi în alte cazuri nu ne intersectam opiniile, atunci n-am avut ce face decît să cădem de acord. Fata era valabilă din toate punctele de vedere. Mă rog, nu ştiu cum stătea la capitolul "cultură generală". Sau la judecată. N-am întrebat-o. Cît priveşte celelalte "toate punctele de vedere", era "piesă", vorba unuia. Nu stau acum să enumăr ce-avea şi unde avea, e irelevant. Şi nici nu e asta ideea.
Ce ne-a atras nouă/mie atenţia era aerul ei de nevinovăţie. Doamne, îmi aduc aminte cum trecea păşind suav pe coridor, zîmbind frumos la toată lumea.. O salutai, te saluta. Nu o salutai, trecea mai departe. Era "serenă", ăsta e cuvîntul. Bine, dacă stau să mă gîndesc, puteai lesne să crezi despre ea că-i cam sărăcuţă cu duhul, că prea zîmbea încontinuu. Nu tîmp, încontinuu. Mă rog, sunt eu chichiricios. Unde eram.. Aşa, la cum mi s-a dus mie liniştea după ce am început s-o privesc cu alţi ochi din ziua aceea. Azi aşa, mîine nu altfel, cum noi ne adunam pauză de pauză lîngă clasa ei, ajunsesem s-o văd zilnic de cîte zece ori. Nu-mi tresălta inima, nu se oprea pămîntul în loc. Mă apucam în schimb să întrerup discuţia sau bancul în vigoare cu cîte un "uite-o bă pe Ramona, ce dulce e fata asta". Ai mei nici nu mă luau în seamă, se învăţaseră cu felul meu de-a fi. Sau aveau impresia că făceam bîză după clasica reţetă..
- Ogică, hai să-ţi spun un banc.
- Ia. Dar să fie bun.
- Cică erau Bulă şi cu Ştrulă evrei. Şi...
- Şi ia zi mă ăstălalt, al lu' Pintescu, ce mai faci?
- Asculţi, mă, bancu'?!
- Gata, hai zi-l.
- Aşa. Cică erau ăia doi evrei. Şi se duc la rabin într-o zi...
- Bă, Aline, ai văzut filmu' de pe ProTV de aseară?
- Ia mai du-te dracu!
Şi tot aşa, landra. Numai că eu nu făceam poante, chiar vroiam să-i fac atenţi la ea. Eu.. Mi-era simpatică, dar mai mult nu credeam să simt pentru ea. Erau totuşi cîteva semne de întrebare. Mi-a şi zis George la un moment dat, "ai pus botu' la ea, mă. Eşti în limbă, guştere!". Eu, nimic: "Ai băut gaz, bre!". Fir-ar să fie, nu mi-am dat seama, nu mi-am recunoscut decît în noiembrie, după o lună, că mă îndrăgostisem de ea. Da, numai din priviri, ce e aşa dubios? Odată fisa căzută, ce mai rămînea de făcut? Să mă duc să vorbesc cu ea, să o invit în oraş, să mişc ceva. Măcar o piedică să-i pun, să am ocazia să-i cer scuze şi să o ajut să se adune de pe jos. Nu, dom'le. Eu am stat frumos în banca mea.
Şi altceva ce mai făceam? O sorbeam din priviri, doar-doar m-ar remarca, şi-apoi ar face ea primul pas. Şmecher, de. Făceam muncă de agent secret, culegînd informaţii de la prietenii comuni. Iar pe amici îi disperasem. Ramona în sus, Ramona în jos. Trăgeam de ei să mă însoţească la cîte o acţiune de filaj, de exemplu cînd avea oră de sport. Ne învoiam de la oră şi-apoi ca din întîmplare, nu'ş'cum se făcea că ajungeam pe teren sau pe temiriunde, locuri bune de spionat. Era fain s-o văd cît mai des, nu mă săturam s-o privesc. După cîteva dăţi, însă, amicii mei s-au prins. Şi nu se mai lăsau scoşi din clasă aşa, cu una cu două.
- Ilici, m-am plictisit, hai să ne învoim la profa şi să dăm o raită pe-afară.
- A, iar are aia sportul? Papagale!
- Marş, mă, că nu..
- Să mori tu! Nu viu că n-am notă şi mă ia baba în colimator. Zi-i lu' Alex.
- Pintescule, hai bă la o ţigară. Fac cinste.
- Nu minţi? Dă-o-ncoace de-acuma.
- Al dracului de cărpănos.. Na. Haidem.
- Bine, da' tu-i zici profei.
- 'tu-ţi...
De, au fost ei oameni de înţeles la început, mi-au dat şi sfaturi ("du-te, fraiere, vorbeşte cu ea!"), dar cînd or fi văzut că treaba se transformă într-un pui de fixaţie, au început şi miştourile. Nu erau cu inimă rea, dar erau miştouri, ce vreţi. De partea cealaltă a baricadei, nimic nou. Eu nici nu existam pe faţa pămîntului cînd trecea pe lîngă mine. Cum să exist, cînd nici măcar o dată n-o salutasem? În rest, aceeaşi poveste zilnică. O vedeam, mă topeam din picioare, roşeam ca o fată mare, ochii-mi scînteiau nu ca la nebuni, dar ca o casă-n flăcări, cel puţin. Treceau zilele, treceau (greu, că n-aveam somn) nopţile. O visam pe fata asta şi sub soare şi sub lună, oriunde aş fi fost. Ea (citez din jurnalul meu din 2000) "devenise axul vietii mele. Nu trăiam decît s-o văd înc-o dată." Aiurea, este? Ajunsesem într-o aşa stare de paroxism încît simţeam că explodez. Ştiam că sunt şi alţi băieţi care ar fi vrut să o "combine", ştiam că e coadă la făcut curtea în dreptul ei. Unul dintre fluturaşii care-i roiau în jur era chiar un văr de-al meu. Dar nu mă deranja. Nu eram gelos. Mă mulţumeam numai să o văd, să ştiu că e acolo.
Amicii mei se pare că nu erau la fel de mulţumiţi cu mulţumirea mea. M-au lăsat totuşi în boii mei, pînă într-o duminică de la începutul lui decembrie, cînd am reuşit să dau cu mucii-n fasole în stil de mare lux. Nu mai ştiu exact care a fost figura. Ştiu că ieşiserăm prin oraş - era un ger de boceau pietrele -, băieţii vroiau să ne băgăm iute într-o bodegă la un coniac şi s-a întîmplat să dăm de ea prin centru. Se ducea cu nişte prietene într-un bar la Sindicate. Atît mi-a trebuit, să mă prind.
- Băieţi, ştiu unde mergem. La Sindicate.
- Ogică, termină bă, nu vezi că-s 16 grade pe minus? Murim pînă acolo! Hai la "Albinuţa", e uite-acilişa, la doi paşi!
- Nu că eu nu mai merg încolo, hai încoace.
- Îţi dau eu numai nuci! Mă faci să merg prin nămeţi din cauza lu' aia? Alex, zi-i lu' ăsta că-l bat!
- Paule, zise că te bate.
- Hai, mă, că dau o bere!
- Bă, tu eşti cu capu'?
- Aşa e, aşa e! Băuşi apa cîinilor? Las-o dă-o încolo, că oricum nu faci nimic!
- Ştii tu! Pintescule, hai tu cu mine!
- Mă strînge o şosetă.
Ciorovăiala a continuat minute bune. S-au spus cuvinte grele, ba ne-am şi înjurat aşa, un pic. Nu am reuşit să-i conving să meargă cu mine că de, erau mai mulţi. Eu singur nu mă duceam că nu aveam ce face, aşa că m-am bosumflat şi-am stat cu nervi toată seara. Scandalul a fost degeaba, sunt conştient că nu aş fi făcut pasul către ea atunci. Dar era vorba de încăpăţînare şi de idei fixe. Concluzia balamucului: băieţii s-au săturat şi au pus tunurile pe mine, că să fac ceva cu fata aia. Ori să o las baltă, ori să nu îi mai cicălesc la cap. Ramona-n sus, Ramona-n jos.. Şi m-am potolit. Oleacă. Pentru că înainte de vacanţa de Crăciun, speriat la gîndul că n-o mai văd timp de două săptămîni, mi-am luat inima-n dinţi şi i-am scris o scrisorică. Da, dom'le, scrisoare de dragoste, în care-mi vărsam oful şi năduful, scrisă mărunt şi după toate regulile artei pe-o felicitare de sărbători. Nu aveam curaj nici cît s-o salut, darmite să-i spun prin viu grai ce aveam pe suflet. Plicul a ajuns la ea după ce-a trecut prin mîinile a trei oameni: încercam să-mi pierd urmele, să nu ştie de la cine e. Dar mă semnasem cu numele complet. Degeaba, nu s-a întîmplat nimic. Nu tu răspuns.. sau a fost un răspuns, înainte să citească scrisoarea. Cică nu vrea s-audă de nimeni, că nu e pregatită pentru relaţii, abureli de genul asta - ziceam eu. Eram într-adevăr necăjit, doar ce rămăsesem bătînd din buze. Şi au mai trecut nişte luni fără să se întîmple nimic. Prietenii mai că nu mă luau la bătaie ca pe hoţii de cai din cauză că le tot vorbeam despre ea. Iar eu.. eu o priveam. Atît.
Dulce blocaj, pînă într-o zi, mai exact seară.
Era la vreo două zile după 1 Martie. Cum era într-o vineri, am ieşit cu gaşca într-un bar, să ne 'cinstim'. Urmam de ceva vreme acelaşi ritual, care cu berea, care cu coniacul. După vreo două păhărele şi-o poveste, la masa noastră îşi face apariţia un profesor de la mine de la liceu, cu un prieten agăţat de el. Dascălul nostru era genul mai golăneţ: avea 25 de ani şi se uita după fete mai abitir decît noi. Ce dacă era profesor de religie... ei nu au voie? Dar să revin la masă. Nou-veniţii se aşează la masa noastră, se încing discuţiile (noi ne umflam în pene - uite bă, ne tratează dom' profesor ca de la egal la egal), şi dintr-una într-alta se ajunge inevitabil la subiectul "fete". De-aici la "fetele de la noi din liceu", şi pînă la "fetele de la clasa cutare" a mai fost un pas şi-o cinzeacă de Napoleon. Acum.. "clasa cutare" era fix clasa Ramonei. Eu mă făcusem mic şi mă ascunsesem după deget. Ilici.. n-a răbdat, avea prea multe poliţe să-mi plătească. Şi pentru toate dăţile în care am făcut ca girofarul lîngă el pe subiectul Ramona, cum se răzbună? Îi spune profului toată tărăşenia. Tot i-a spus, să nu mă mişc de-aici. Iar teacheru' ce-mi făcu? M-a scos la tablă, dom'le. După cîteva minute de teorie truismică, ("băi băiatule, nu se face aşa. Dacă vrei ceva cu adevărat trebuie să faci ceva ca acel ceva să fie al tău etc") fii atent ce mă pune să fac: să mă duc marţea următoare la ora 9 şi 20 dimineaţa fix, cînd el avea oră la clasa ei, s-o aştept pe Ramona în faţa clasei, c-o s-o scoată el afară într-un fel sau altul.
-Auzi, dar nu vii aşa, cu mîna goală. Ai costum?
- Am, dar..
- Bun, vii la costum. Iei un buchet de flori.. Ce le place fetelor? Ia să văd dacă ştii.
- Ă, trandafirii?
- Just. 10. Dar nu orice trandafiri. Pentru ocazia asta, să iei trandafiri albi. Trei. Albul reprezintă.. etc etc. Şi vii cum ţi-am explicat.. să te tunzi, ce e cu chica asta la tine? Să te şi bărbiereşti, deşi nu prea ai ce. Lasă, gestul contează. Şi o aştepţi. Eu o scot din clasă, tu o iei frumos de braţ, mergeţi la un suc, vorbiţi, îi spui care e mişcarea..
- Dom' profesor, dar avem filozofie cu dirigu' după ora de sport.
- Lasă, n-ai tu treabă, aici mă descurc. Te învoiesc eu.
- Păi şi dacă..
- Nimic, nu discut. Eşti bărbat sau cîrpă?
Aproape o oră m-a ţinut în focuri. Al dracului profesor, chit că era de religie. Ce să vă mai zic? Pînă la urmă am acceptat, încolţit cum eram şi de ai mei, şi de dascăl. Povestea îmi surîdea. Ş-apoi mă săturasem şi eu să iubesc de la distanţă. Marţea respectivă, la ora 7 şi 10 dimineaţa, eram primul sosit în liceu. Întrecusem şi femeile de serviciu. Nu vroiam să mă vadă lumea îmbrăcat la costum, ras tuns şi frezat, cu un buchet de trandafiri albi în braţe. Ce mai, încă o floare-n piept îmi mai lipsea şi puteai să juri că`s ginerică. Mire, nemire, tot ca un miel dus la tăiere mă simţeam. Trec orele, se adună şi gaşca mea. De la opt la nouă aveam sportul, nu s-a dus niciunul la ore, murau de curiozitate să vadă ce se va întîmpla. De-aia cred că au şi uitat să mai facă mişto de mine.
Ei ca ei, dar eu eram cel mai nervos om de pe faţa pămîntului. Într-o oră am fumat aproape un pachet de ţigări împreună cu Alex, amicul meu de papiroase. Că Ilici se lăsase, după ce m-a corupt la pipat, prin clasa a IX-a. În sfîrşit, se face ora nouă. Eu, în crize de tremurici. Se face nouă şi zece, se sună de intrare. Apare profu`, complicele nostru, mă vede, vine la mine şi mă-ntreabă dacă`s pregătit. Eu am zis "da", însă nu garantez că am scos vreun sunet din guriţă. Omul se declară mulţumit şi intră în clasă, ca să iasă peste 2 minute. "Prietene, Ramona încă nu a venit, dar poate că întîrzie". Hait! Complicaţii. Nu mai simţeam nimic, eram pur şi simplu copleşit de ceea ce aveam de făcut. La nouă şi 17 minute... apare Ramona. Eu nu am văzut-o, că eram ascuns la baie, dar îl lăsasem pe Alex de spion în dreptul holului, să mă ţină la curent. Şi ăsta, cu o tactică în el, ce-mi zice? "Mă, ştii ce gătita e? Mai ceva ca tine. Parcă ar fi simţit că urmează să se-ntîmple ceva." Eu, să cad jos, alta nu.
Se face nouă şi douăzeci... nimic.
Nouă şi douăşcinci... nimic.
La nouă jumătate începe dansul. Alex era tot în capul holului.
- Bă, Ogică! Uite-o!
- Drace, a ieşit?!
- Stai. Nu, a scos capul pe uşă, s-a uitat într-o parte şi cealaltă şi a intrat înapoi în clasă.
- Aoleu, mamă..
N-am apucat să zic mai multe, că m-am trezit cu Alex încleştat cu mîinile în beregata mea.
- Mă nenorocitule! M-a văzut pe mine!
- C-ce?
- M-a văzut pe mine în hol!! Acum o să spună că eu eram ăla cu bucurii la ea!!
- Pintescule, vino-ţi în fire, bre!
- Nimic! Du-te şi dă-i florile! Zi-i că tu erai, că altfel mă duc eu!
Ăla mă zguduia, eu mă enervam că nu ieşise treaba cum ar fi trebuit să iasă.. La un moment dat pac! un văl negru mi s-a aşezat pe ochi. Am trîntit o înjurătură cît casa Poporului, mi-am luat florile de unde le aveam ascunse şi am plecat croit să intru la ea în clasă şi să-i dau trandafirii. Să-i trîntesc pe masă şi să-i spun aşa, de la obraz, "uite, fată, eu sunt ăla cu scrisoarea din iarnă, ăsta sunt, te iubesc!" de faţă cu toată lumea. Cu toate fetele, că fiind clasă de limbi străine.. Aveau un singur tip pierdut printre ele.
Pe drumul spre clasa ei m-am pierdut. Şi ce s-a întîmplat în următoarele cinci minute am pus cap la cap mai mult cu ajutorul prietenilor, care stăteau ciorchine să urmărească ciocnirea civilizaţiilor. Nu mai am vlagă să-mi amintesc chiar tot, povestea asta mă zăpăceşte de fiecare dată cînd o scot de la naftalină, o dată la zece ani. Pe scurt: în timp ce eu mergeam croit spre clasa ei, se deschide uşa şi.. Ramona iese afară. Nu s-a uitat în spate, de unde veneam eu. M-a văzut abia cînd am oprit-o. I-am dat florile şi am vorbit cu ea cîteva minute. Nici nu mai ştiu ce i-am spus. Nu cred că eram prea coerent. Îmi aduc aminte că se uita la mine cu nişte ochi mari şi atît de frumoşi, încît mă mir că nu am căzut acolo pe loc. Şi mai ştiu că aveam senzaţia că era cu cel puţin un cap mai înaltă ca mine.
I-am spus de scrisoarea de dragoste, că eu i-o trimisesem, i-am spus că "ne mai vedem prin liceu, să mai vorbim", dar am uitat să îi zic de suc. Ne-am despărţit, a intrat în clasă, de unde s-a auzit imediat un ropot de aplauze şi strigături (cu florile în braţe, era şi greu să nu-ţi imaginezi ce se întîmplase), eu m-am dus la colegii mei... şi asta a fost tot. După întîmplarea asta, ne-am salutat cînd ne întîlneam, cel puţin în primele zile. Aveam avut senzaţia că mă ocoleşte, deşi nu avea motive, aşa că am renunţat şi la salut. Că eu în afară de "salut" nu mai ziceam nimic. Şi nimic a ieşit din toată istoria. Nu am mai vorbit, nu ne-am mai intersectat, dar am continuat să ţin la ea, poate mai mult. Asta a durat pînă am plecat la facultate. Unde mi-am băgat minţile-n cap şi-am schimbat total regulile jocului.
Cripticul masculin
- Sa vezi ce-am facut. M-am dus la.. ca trebuia, nu? Nu mai mergea sa las lucrurile sa continue, ma-ntelegi. Si.. dar era simplu. Cand m-a vazut, face.. ca ce problema?!
- Eh.. Habar n-am, ca n-am apucat sa mai povestim de la.. atunci cand am venit la tine cu sculele.
- De parca n-ai sti! Da` nu am insistat. Cu faza aia de care ti-am spus. Pe urma, sa dau de.. stii tu, ca ti-am zis. Pac! Ca cica nu-l intereseaza. Era sa-i si dau una. Ma stii ca-s nervos la nervi, ca` nu...
- Te bagi ca musca-n lapte, in loc sa stai pe treaba ta. Da` le-o fi frica de moarte, vorb-aia, zic.. Ca si eu te stiu cand te-apuci..
- .. tin cont. Ce moarte.. ca nu am mai intrat demult in combinatii d-astea. Ca m-a lecuit istoria lu` ala. Dar de enervat, normal ca m-a enervat. Si desteapta aia... Nu a asteptat sa vina.. Ma suna sa-mi zica ca, vezi doamne.. Ce sa-i fac?
- ... sa iei tauru` de coarne. N-ai limite, ba baiete. Problema ta e ca uneori te gandesti numai cum sa...
- ... iau eu pastilele, nu? Pai, ba, eu nu m-am dus cu o ciocolata la profa de romana a lu` fi-miu, cand era sa ramana corigent, cum sa.. Darmite sa..
- ... bagi magaru-n beci. Da, ma, pai mie-mi spui..? Ai destula glagorie-n cap, da` nu mai judeca si tu cu...
- Ma-ntelegi. Sunt om serios, am pretentii, nu ma arunc in cap de pe trotuar s-apoi sa spun ca m-a lovit...
- ... capu` alaltu`. Ai si tu o nevasta, ai copii, nu cred ca vrei sa pierzi...
- ... trenu`. Doar ma stii dracu de atatia.. asta, de atatia ani. Nici macar o aia nu i-am dat. Desi merita.
- ... pentru o leguma, un cartof si-o veverita tot ce-ai adunat pana acum.
- Dar in chestia aia, ghici cine m-a turnat? Pastele ma-sii.. A, nu, nu ala, alalaltu`, il stii. Ca cum si de ce l-am facut pe ala..
- E, cum sa faci.. Ca tot omu`, ce, nu s-a mai vazut cazuri...
- ... de tot rahatu`. Zic, bine, ma, baiete, pai asa ma stii tu pe mine?! P-orma le-am bagat-o p-aia cu.. nu mai puteam nici eu sa.. Ca nu-s de fier, bai. Daca nu le trebuie, atunci.. Dar nu sa ma tina.. Pai cat sa mai rabd? Zi si tu, acuma!
Randurile de mai sus - pe care le poate auzi oricine, intamplator, in vreun bar, pe stadion, in statia de autobuz sau pur si simplu pe-o banca in parc - reprezinta un crampei de discutie intre doi barbati, media de 37-45 de ani. Neaparat dupa 37 de ani. Pana atunci, inca mai au sperante ca scapa. Oameni simpli, dupa vorba, dupa port. Conversatia si modul de-a o purta este tipica. Nu-s oameni elevati, dar nici salahori, lucreaza probabil prin constructii, sau in industrie.
Au acasa doi copii - media -, o soacra ciufuta si.. o nevasta. In deplasare, au probabil o amanta (e mult spus, hai sa zicem de fapt "ar vrea sa aiba") la care fantazeaza in grupuri de cate doi-trei, comenteaza meciurile si pozele cu gagici despuiate din tabloide cu aceeasi ardoare... si au dezvoltat un adevarat limbaj criptic - o masura de precautie intr-o lume care lor nu le mai spune mare lucru.
Un limbaj in care "aia, ala, treaba, figura" sunt jolly-jokeri - cuvinte bune la toate -, frazele nu sunt niciodata duse pana la capat, persoanele nu au niciodata nume iar interjectiile valoreaza cat un intreg volum de explicatii. Daca surprinzi o astfel de conversatie, pe langa faptul ca nu intelegi nimic, sunt sanse mari sa ramai cu impresia ca cel putin unul dintre ei e afumat bine cu cateva paharute sorbite de-ampicioarelea in vreun birt. Dar nu te-ai putea insela mai amarnic.
Limbajul criptic, voit impotmolit, s-a dezvoltat in doar cativa ani de convietuire alaturi de o femeie.. numita in cercurile de ntelectuali "consoarta", "sotie", uneori si "nevasta". Pentru ceilalti, ea e "muierea" sau, simplu, "femeia"**.
De ce limbaj criptic in discutiile dintre niste oameni maturi, prieteni la catarama, cu oarece pretentii? Simplu: sa poti vorbi fara teama despre lucruri tabu atunci cand stai la o palavra cu prietenii. Sa nu te-auda "Ea" si-apoi sa-ti faca scandal si sa te trimita "la ma-ta, sa-ti spele ea izmenele". Sau copilu`, care s-ar putea sa te toarne ma-sii si tot inspre mama ai ajunge. Sau vecina de la trei, care se nimereste-n preajma fix la momentele inoportune, in discutiile sensibile. Si stii ce ureche larga-palnie are vecina de la trei.. Care s-ar putea sa faca o vizita "de-o cafea" pe la sotia-ti, ca demult n-au mai stat de povesti. Si "Lenuto, si barbatul asta al tau.." Apoi, de la capat: "du-te la ma-ta, daca nu-ti mai place cu mine! - Ho, femeie, ce-ti veni? - Tu sa nu ma iei pe mine asa!".. samd.
--------
** Care-i problema cu apelativul "femeie"? Mie mi se pare un cuvant minunat: spune atat de multe!Tine loc de mama, sotie, iubita, fiica sau companion la diverse evenimente unde nu se face sa mergi singur, ca rad fostii colegi de tine - "bine, ma, dupa 10 ani, tot singurel esti? Pun pariu ca ai ramas si virgin! Gogule, mai stii ba cum ii ziceam astuia?! Da, Manuta!". Si haha si hihi.. Trist.
Recunosc: bărbaţii au pierdut Războiul Sexelor
Băieţi, am rîs, am glumit, am bîrfit.. Dar cred că este momentul să ridicăm capul din glaja cu bere, să ne luăm inima-n dinţi şi să recunoaştem acel adevăr care oricît de mult ar durea, este absolut valabil: am pierdut lupta pentru supremaţie contra femeilor! Da, domnilor, ne-au făcut ca la Nufăru şi mie personal nu mi-e ruşine să recunosc, aşa cum nu mă pot p**a în contra vîntului.
Femeile ne-au pus la punct şi au făcut-o cu mîna noastră, careva să zică. Cum adică cum? Să dau nişte exemple.
a). Secole întregi ne-am lăudat că suntem cei mai buni bucătari. Noi, bărbaţii. Iată că acum, în secolul XXI, am fost luaţi în serios, în sfîrşit. Rezultatul? Nu mai găseşti o femeie care să ştie să gătească. Unele vor la restaurant, altele vor să comande piţe, cele mai inconştiente spun "dar gateşte tu, iubitule, ai văzut ce bine te pricepi..". Pînă să apuci să-i zici să cureţe ea cartofii, s-a şi făcut nevăzută, ca Samantha. La cosmetică, să zicem. (Evident, varianta neplăcută cu amantul n-o luăm în calcul.) Şi ia de găteşte-ţi singur, băiete... Apropo, dacă-ţi spune vreuna ce, cum şi cît ştie ea să gătească, să n-o crezi nici dacă-ţi dovedeşte. În momentul în care s-a mutat în aceeaşi casă cu tine a uitat totul, subit. Amnezie temporală..
b). Un corolar la exemplul de mai sus: spălatul rufelor. Mari inventatori, bărbaţii au descoperit maşina de spălat. Că de, să nu-şi mai rupă muierea deştele tot frecînd la izmene. "Hai dragă, că te descurci şi tu să bagi nişte haine în cuvă.." Să nu-şi mai rupă... Acum îţi rupi tu neuronii-n patru şi pumnii-n pereţi, cînd vezi că ţi-a ieşit culoarea din vreun tricou şi s-a lipit de un altul. Replica ei? "Of, ce-o fi aşa de greu.. Nu ţi-am spus, cele colorate într-o parte, celelalte într-alta!" Da, scumpi, dar tricoul ăla verde cu alb în ce categorie-l pun, `tu-i cusăturile mă-sii!? A, pe-ăla îl spăl de mînă.. Cum de nu m-am gîndit..
c). Pumnul a fost unul dintre puţinele argumente forte de care au dispus bărbaţii cînd a venit vorba de clinciuri cu regnul femeiesc. "A fost", pentru că am ştiut noi cum să ne învîrtim şi-acum se face bulău, nu glumă, chiar şi pentru o "lipită" dată-n joacă. Unde mai pui... la ce femei există astăzi (vezi Nikita) şi la cum s-au blegit bărbaţii, parcă văd că-n vreo 30-40 de ani o să intrăm în underground, ca sărăntocii din Matrix. Iar femeile or să ne ţină-n ţarcuri, la îngrăşat şi, eventual, puit. Nu mai vorbesc de chestia aia care pe vremuri se numea "curtare" iar acum a devenit hărţuire sexuală. Băi, ce vremuri în mijloc de Ev Mediu. Curtoazie, respect pentru femeie, cavaleri care veneau cu luna-n dinţi pentru femeia iubită.. Ce conta că tipesa era măritată cu altul, care n-o mai băga în seamă - darmite în aşternuturi - de ani de zile? Ei, în ziua de astăzi femeia şi-a cîştigat dreptul să fie judecător şi călău, numai prin puterea pe care i-a dat-o justiţia, aceea de a decide singură cine o hărţuieşte şi cine o curtează. În acest caz... mă plec în faţa înţelepciunii ei. Chiar şi cînd umblă-n mini pînă la buric şi cu sînii la vedere.
d). Proaste animale care suntem, noi bărbaţii am pus în puterea ghiavolului de femeie fix acea minunată baghetă magică ce se numeşte "sex-appeal". Drăcovenia asta nu e mare lucru, dacă stai să te gîndeşti lucid. Cînd li se fac ochii hîrtie de muşte după vreo fustă apărută la orizont, bărbaţii o ridică - în mintea lor - nu numai pînă mai sus de buric, să privească extaziaţi în leagănul vieţii, ci chiar în slava cerurilor. Puterea cracului dezgolit bate de departe orice manipulare inventată vreodată de către om. Dar ştii cum e povestea asta? Ca la alba-neagra. Nu-ţi pierzi banii şi demnitatea în faţa celor trei jetoane pentru eşti prost, ci pentru că vrei: ştii că individul te prosteşte-n faţă, dar pur şi simplu.. nu te poţi abţine să nu pui banu` jos.
Deşi ar mai fi nenumărate alte exemple de bătălii pierdute de bărbaţi în favoarea femeilor, o să mă opresc aici, din milă pentru compatrioţii mei. Din a), b), c) şi d) eu trag o singură concluzie: nu mai avem niciun ascendent asupra femeii de astăzi. La dracu, păi dacă au reuşit să se-nmulţească şi-n absenţa noastră?!
Sunt de apreciat răbufnirile de orgoliu care mai apar - rar, ce-i drept - pe la unul sau la altul, dar, băieţi, credeţi-mă, totul este pierdut. Ne-au luat-o cu mult înainte. Ca să vedeţi diferenţa, noi ne-am întors în caverne tremurînd de spaimă, murdari, nemîncaţi, în vreme ce ele au îmblînzit jaguarul şi s-au urcat în el. Acum.. nu ne mai rămîne decît să dăm fuguţa după un buchet de flori şi să le urăm, că tot e martie, un din suflet "La Mulţi Ani, Doamna Femeie".
Pagini de jurnal
31.05.2004 (Sibiu)
Nu mai conteaza nimic, in afara schimbarii. A mea, bineinteles. De ce? Pentru ca trebuie. Si asta pentru ca a fost de-ajuns. Cu virf si indesat, chiar. Spuneam odata ca nu o sa fac Ceva pina cind nu voi fi facut Totul. Ei bine, am facut Totul. Cel putin in ultimii 3-4 ani de zile. Am ocazia de-a vedea ce este dincolo de baricada. Pot fi un profitor, de-acum inainte.. Am inteles ce nu se incadreaza in peisaj la mine. Ce nu se potriveste. Mi-au zis-o prea multi. Acum s-a ivit ocazia de-a intoarce roata. Acum mi-au fost deschisi ochii. Si Vreau.
1.06.2004 ( 3:50 Sibiu)
Sa vorbesti despre dragoste e o prostie. Dragostea, iubirea, se simte. E suficient sa simti. Din pacate m-am dezobisnuit. Luat cu alte `mici placeri ale vietii`, n-am realizat ca oricit de multi oameni am avut in jur, oricite femei au fost clandestin pasagere prin viata mea, am fost mereu singur. Sau singuratic. Nu mi-am deschis niciodata sufletul. Mintea da, insa mintea nu este si a celor din jur, e doar a mea.
Si in mintea mea nu intra nimeni cu forta, in bocanci. In suflet.. Practic nu am riscat. Miza cea mare e sufletul. Si de vei vrea vreodata sa cistigi un suflet, sa pricepi iubirea, va trebui sa-l pui pe-al tau pe masa de joc. Numai sufletul se poate abandona, pune in miinile cuiva, si daca nu te-ai inselat, il vei avea si pe-al lui... Daca meriti.. Si daca se merita. Asta poate fi povara sufletului ? Sa fie calcat in picioare pina isi va gasi perechea, sau pina cind va fi gasit, la rindul sau? Se prea poate.
Sau totul va fi in zadar. Oricum senzatia de abandon fata de altcineva e unica si fara asemanare. Nu cunosc nimic similar si nimic mai frumos. Iar durerea respingerii, ca si cautarile in van sunt un pret prea mic in comparatie cu idealul implinirii.
2.06.2004 (Sibiu)
E bine. Doua date, doua luate. Examene. Cit despre celalalte, Dumnezeu cu mila. Altceva, mai nimic. Viata mea e a altcuiva. Dar nu ma deranjeaza. Pina acum tot asa a fost mereu. Deci nu-s surprins, nici descurajat, nici nimic. Astept. Toata viata am asteptat, mai pot s-o fac si in continuare. Problema e daca merita. Inima-mi spune `DA`, mintea e circumspecta, zice `Sa vedem`. Dupa cum arata situatia, cel mai bine e sa ramin la ce-mi spune ratiunea. Oricum, momentan n-am ce pierde. I`m in the mood for love.... Si astept. Astept sa ma topesc din picioare si sa-mi pun sufletul pe tava..
*** Barbatul e mai puternic pe metru patrat, femeia e mai puternica pe secunda...
*** Spirit de turma: doi interesati si restul casca-gura.
4.06.2004 (02:45) - Păscoaia
Frumos. O seara frumoasa. Am avut senzatia implinirii. nu-mi dau seama de ce, poate si de fapt nici nu conteaza. Un zimbet nu se analizeaza, prinde doar viata si schimba infatisarea `posesorului`. un zimbet valoreaza mai mult decit oricite cuvinte am spune, oricit de mestesugit am face-o. Am vazut ca acel zimbet venea din inima, si l-am simtit aproape fizic. Mi-a lovit pupila si mi-a patruns in suflet. Ce face un zimbet... Mai mult decit o privire, mai mult decit o atingere, fie ea voluntara sau nu.
M-am inselat. Prima data m-am inselat. Nehotarit ca intotdeauna. Si vanitatea-mi a fost prea puternica. De ce sa nu cred ? De ce sa nu sper ? pentru ca eram obisnuit cu alt mers al lucrurilor. Pentru ca imi convenea. Pentru ca eram Eu. nu mi-am dat seama ca de fapt ceva s-a/m-a schimbat. Prea multa vreme am crezut in acel `Grosse seelen dulden still` al lui Schiller. Vanitatea.. Pacatul meu preferat. Si placerea gasita in tristete si singuratate. Era blazonul meu. Eram... egoist. Si inca sunt.
Dar ma tratez. ce ma deranjeaza, insa, e faptul ca n-am ochii deschisi, mi-e frica de lumina.. Sunt un orb. Acum sunt si la figurat, nu numai la propriu. Sa se inventeze ochelari si pentru ochiul sufletului. As fi primul care s-ar oferi voluntar pe post de cobai. Am nevoie. Si timpul nu e deloc in favoarea mea. nu suntem niciodata pe aceeasi lungime de unda. Nu ma iubeste deloc, timpul asta. Cind nu ma baga in seama si trece pe linga mine, cind imi taie craca. Desteptul...
5.06.2004 (00:30) - Păscoaia
Nu am inspiratie... Si-as avea atitea sa spun. Nu am si gata. Totusi ma incapatinez sa notez aici cuvinte goale care nu inseamna nimic, intr-un final. De ce... De ce!! Dar stiu. Mi-e teama sa sting lumina, nu vreau sa ma gindesc la ea. ma gindesc degeaba, mi-o inchipui degeaba, nicicind nu va sa fie in bratele mele. Nu vreau sa visez c-o am, cind cu fiecare clipa petrecuta linga ea realizez ca este imposibil. E chiar bataie de joc... Mda, si de-asta scriu.. Sa amin. E ceva.. cu, despre ea.. Adica ea e intr-un fel simpatic apropiata mie. Mi-e teama sa nu fie ceva de circumstanta.
Bunul simt ma-ndeamna sa am rabdare, dar ce rabdare mai pot avea cind stiu ca timpul ma dusmaneste ? Oricum.. A fi `sociabil` inseamna `a te baga in seama?` daca da, prefer sa fiu mizantrop, antisocial, cum doriti. Pentru ca nimic din ceea ce fac nu este conditionat de altii. Ma conditionez singur, si o fac prost, dar atit. Iar eu nu fac conversatie de dragul perderii timpului. Avea dreptate cind spunea ca lipsa comunicarii nu se trateaza cu surogate gen discutii de complezenta.. Daca spunea adevarul.. Al dracului suspicios sunt!
8.06.2004 (03:20) - Sibiu
Si s-a intimplat. mai simplu si mai frumos decit mi-am imaginat eu. Credeam ca voi fi nevoit sa vorbesc, credeam ca voi fi nevoit sa joc totul pe o carte, cea a dezgolirii totale, dar nu a fost asa. Mi-a luat mina... si atit. A fost suficient. Am simtit amindoi ca este suficient. Abia dupa au venit intrebarile. Oricum, eu nici acum nu realizez ca ea este persoana pe care o string in brate. poate gindesc prea mult, poate daca voi continua la fel voi face vreo greseala ireparabila, si n-as rezista. De-asta ma port de parca ar fi bibelou. Si de-asta pun prea multe intrebari.
Stiu ca nu fac bine, ma voi domoli. Este evident ca i-a placut ceva la mine, asa ca vreau sa realizez ce. Sau... ma pot purta la fel ca inainte. E nevoie de efort, dar cum nu vreau s-o pierd, totul merita orice din partea mea. Va pleca. Dar nu vreau sa plece de linga mine inainte sa plece definitiv. E prima data cind am linga mine pe cineva la care tin enorm. Nu am loc de cuvinte mari, nici nu e cazul. Ceea ce simt pentru ea e scris odata in inima mea, daca as mai scrie din nou asta, as pierde din puritate, din unicitatea aceea a sentimentului. Ma va durea plecarea ei. Sunt sigur ca ma va durea. Dar nu am ce face, cum ma opune. Si nici nu vreau s-o fac. Ea trebuie sa fie pe drumul ei...
8.06.2004 (17:50 - Sibiu)
Marcel Iures spunea intr-un interviu ca Romania are nevoie de o revolutie, una silentioasa, pentru a se schimba ceva pe plaiurile mioritice. Eu ii dau dreptate, dar nu cred ca vom apuca sa mai vedem o revolutie, fie ea si tacuta, prea curind. Romanul este mult prea ancorat in mediocru sa poata vedea dincolo de barierele impuse de guvernanti, media, etc. iar o revolutie asa-zis `tacuta` are nevoie de timp sa poata fi vizibila, sa duca la schimbare. E necesara o primenire a spectrului politic, e necesara schimbarea celor care au schimbat doar stapinul dupa decembrie `89.
Iar cum ei nu vor ceda in veci, poate doar moartea lor sa ne elibereze pe noi, ceilalti. in momentul in care si ultimii dinozauri comunisti vor disparea, atunci va incepe, poate, o noua `Epoca de Aur`. Problema e ca si tinerii, noile generatii, sunt in pericol de-a fi infestati, indoctrinati... Dinastii.. Cei care sunt cu adevarat reactionari la ignoranta sunt prea putini si tind, sa fie acaparati de majoritate. Iar ca aceste ultime redute sa fie pastrate nu se zbate nimeni. Dimpotriva, capcanele si piedicile se inmultesc. Atunci sa nu pui mina pe ciomag, sa nu dai la mir ?
9.06.2004 (02:17 - Sibiu)
As putea spune ca tine la mine. Mi-a spus azi ca ii e teama sa se apropie de mine. Eu nu pot sa nu ma gindesc ca de fapt i-e teama sa nu se implice prea mult, avind in vedere faptul ca va pleca, in curind. Mi-a spus ca s-a izolat de ceilalti de citeva luni, sa nu treaca prin despartiri grele la plecare. Acum.. eu unde ma situez ? Ce insemn pentru ea ? Ca ce inseamna ea pentru mine stiu. N-am putut s-o intreb. Si nici nu cred ca voi fi in stare. Si-asa nu voi primi raspuns. A venit momentul sa nu mai dau inapoi, sa accept tot si sa ofer tot, fara sa cer nimic. Cum e o certitudine, ea va pleca. Si desi incerc sa nu ma gindesc, mi-e practic imposibil sa n-o fac.
Desi... cind sunt cu ea nu ma gindesc la nimic de genul asta. Doar ca ma bucur si inima mea imi striga numele ei. Va decide. Ea va decide ce se va intimpla cu noi. Nu dupa, ci inainte de a pleca. ma uit la ce am scris inainte si vad ca totul se rezuma la citeva cuvinte. `Va pleca`. `Ce simte pentru mine`. `Ce e de facut`. `E ceva nou in viata mea`. Nu ma gindesc in schimb, ce-as face dupa ea, dupa momentul `Ea`. Sunt la un pas de-a admite ca ea este tot ce mi-am dorit de multa vreme incoace. Sunt la un pas de-a admite ca am intilnit, in sfirsit, pe cineva linga care ma simt neconditionat bine, linga care ma simt implinit. Si la toate intrebarile pe care mi le pun nu am raspuns, tocmai eu care ma laudam cu puterea mea de-a gasi explicatii la orice...
De data asta poate nu e nevoie de gindire, nu e nevoie de raspunsuri, e devoie in schimb de a simti, de a trai. De ce dracu mai traiesc eu? De ce ma chinui in a gasi raspunsuri acolo unde nu trebuie sa caut? Nici nu mai conteaza. Si din acest moment voi renunta la a ma tortura singur. Ce-mi placea sa-mi torturez mintea. Uneori suferinta e dulce. Trebuie ca de data asta sa plec de la o alta premisa, de ca cea care spune ca ea tine la mine, inainte ca eu sa spun ca tin la ea. Si sa accept neconditionat ce-mi ofera ea, fara sa caut motive si fara sa dezgrop complexele mele. Mi-a ajuns...



