Nervi printre taximetrişti
Nu există categorie de locuitori ai Bucureştiului mai picată din lună ca taximetriştii. Într-o vreme puteam să jur că studenţii-s cei care habar nu au ce caută în Capitală, apoi am crezut că sunt provincialii veniţi în vizită la muzee, dar nu. Chiar nu ştiu ce caută taximetriştii în viaţa lor. Mi se plîngea amicul Nucu acum cîteva zile că a dat peste un taximetrist care îi tot cerea indicaţii pe unde să meargă ca să ajungă la destinaţie. Şi Nucu, mai ceva ca orice român - şi avea dreptate. Bine, mă, nu asta e meseria ta? Să mă iei cu maşina din punctul A şi să mă duci în punctul B? NU ar trebui să ştii toate străduţele şi aleile din preafrumosul oraş? Da' de unde.
"-Şi pe unde vreţi să mergem?
- Cum pe unde?
- Păi putem merge pe la Baba Novac, Mihai Bravu, Ştefan cel Mare.. sau prin Pantelimon, Tei, pe la Maica Domnului..
- Ştii ceva, nene, pe unde ajungem mai repede?
- Bineînţeles, bineînţeles.. Dar se poate să fie aglomerat şi colo, şi colo.
- Păi şi dumneata pe unde propui?
- Eu nu propun, am zis să vă întreb, că poate aveţi vreun traseu preferat..
- Fir-ar să fie, du-mă şi cu asta basta!"
Nu mă enervează nimic mai mult pe lumea asta, ca oamenii care pun prea multe întrebări. Şi le pun degeaba. Ei încearcă ori să fie prea amabili, ori să te ameţească şi să mai fure 10 lei dintr-un traseu îmbîrligat. Dar pe lîngă taximetriştii care se lasă conduşi de către tine ca şi cînd ar avea manetă-n spate, mai sunt cei care habar nu au drumul (mă rog, cel puţin aşa spun).
- Vreau să ajung în cutare loc.
- Ăăăă.. şi mergem pe acolo?
- Nu, dom'le, tre' să mergem încolo.
- Nu-mi spuneţi dvs. pe unde s-o iau? Ştiţi, sînt nou, m-am apucat de taximetrie de o săptămînă..
În momente ca astea îţi vine să-l iei la palme sau, mai rău, să-i bagi GPS-ul cu forţa pe gît la vale. Care GPS nu-l foloseşte, pentru că.. nu e setat cum trebuie, încă. Într-o vreme, visam că mi-ar plăcea să fiu o seară sau două taximetrist. Doar şi numai doar ca să văd ce fel de oameni cunosc, cum arată Bucureştiul văzut din spatele covrigului.. Mi-e tot mai lehamite, însă, cu fiecare taximetrist peste care dau. A, şi nu v-am zis de ăia care fac pe intermediarii între păsările de noapte şi clienţi. "Băiatu', nu vreo o gagică faină, spălată?". Dar despre asta, cu altă ocazie. Momentan mi-e rău de răceală şi n-am chef de palavre.
Onţanu vrea teritoriul lui Negoiţă
În urmă cu 10 ani, Bucureştiul era un cîmp de bătălie între diversele găşti de cartier (BUG Mafia dixit). Băieţaşii din Pantelimon, fraţi cu ăia din Sălăjan, îşi dădeau la oase cu găştile din pe la Gara de Nord sau din Colentina şi Berceni. Lucrurile s-au potolit aici, dar au început cafturile ritualice între suporterii diverselor echipe de folbal, prin anii 2003. Pe la unele alegeri, s-au bătut liberalii cu ăia de la Noua Generaţie, democrat-liberalii cu pesediştii şi Vadim Tudor cu toţi la un loc.
Iată că vin vremuri şi mai nasoale: ni se anunţă un război crîncen, fratricid, între doi capi ai PD-L, unul vechi şi unul nou. Neculai Onţanu face manevre să preia teritoriul de la alde Liviu Negoiţă, şi merge exact acolo unde sunt banii de protecţie. La cetăţeni. Vin vremuri grele, oameni buni. Ce ziceţi c-ar fi de făcut, să sar cu banii sau să depun plîngere la autorităţi? Dar şi-aici.. cine ştie cine-i mînjit şi cine-i cinstit? E drept, încă nu miroase a rahat în ţara asta, dar uşor-uşor.. cam bate vînt de hazna dinspre sediile primăriilor.
Povestea unui 335
Rîsu' curcilor şi panaramă azi-dimineaţă, pe undeva prin zona Băneasa. Atenţie, cînd zic ''dimineaţă'', mă refer la criminalul 05.30. Cînd prin spate pe la sediul Antenelor se-ngînau cocoşii, prin faţă se schimbau badigarzii iar pe deasupra se lăsa o ceaţă trasă din străfundurile Herăstrăului (mi-am făcut o ditamai crucea cu limba-n ceru' gurii, că mă simţeam ca-n cărţile lui Stephen King).. ei bine, la ora aia alde Dimulescu îşi lua cam fără tragere de inimă picioarele la spinare din cîmpul muncii.
Ies sprinţar din instituţie, pînă să mă dumiresc pe unde sînt, mai să mă prăvălesc peste un muncitor prijonit în cazma fix la intrarea a mare de pe Bucureşti-Ploieşti (pă unde vine vedetele, de). Ce făcea insu'? Păi e complicat, nene. Împreună cu alţi ortaci, făcea trotuaru' de pe marginea soselei. În astă vreme, alţi băeţ (colegi de clasă cu primii)puneau asfalt.. bitum... un fel de maglavais pe banda de intrare în Bucureşti a DN1. Banda - blocată, aşa că toate maşinile treceau prin minunatul pasaj. No, zic, asta e, să-şi facă treaba. Mă duc înspre staţia de autobuz de la podul Băneasa.
O seară la teatru
Oameni buni, dragilor, bă băeţ, daţi-mi voie să vă fac o confidenţă (Caragiu dixit), am o nouă dragoste, iubesc teatrul. Aceia dintre dumneavoastră care-s familiarizaţi cu acest sport vor spune, pe bună dreptate poate, ''bine că te-ai trezit şi tu acum, bre, pînă şi Moni ţi-a luat-o înainte''. E drept, se putea întîmpla mai demult.
Teatrul ar fi trebuit să-mi intre pe sub piele încă de la cămin, grupa mijlocie, cînd ne-a încolonat tovarăşa educatoare să mergem la Harap Alb cu păpuşi. Nu m-a prins atunci. Putea să mă captiveze într-a doişpea. Cînd, dintr-o clasă de golani, am fost singurul care s-a oferit voluntar (aveam nevoie de medie mărită) să joace rolul lui Socrate în piesa de largă inspiraţiune platonică ''Apărarea lui Socrate'', prestată la majoratul pe liceu. Mi-am cules atunci coroana de lauri nu pentru că am avut cel mai potrivit costum (un kimono de taekwando, comparativ cu 'soldaţii' îmbrăcaţi în unforme de la pompieri şi judecătorii îmbrăcaţi în robe de la tribunal) ci pentru că am uitat cele mai puţine strofe dintre toţi ceilalţi. Dar nu a fost suficient să mă facă să iubesc teatrul. Chiar viţăvercea, aş zice.
"Sfarsitul a venit fara de veste.."
Din ciclul "Da-mi Doamne un dusman, ca sa nu mor de plictiseala.. Astazi m-a deprimat vremea de rahat care-nfloreste cerul la miazazi: ciurde-ntregi de nori, frigul de pe lume, oameni morcoviti pe strada. Si eu, cu insomnie. Azi-noapte am dormit cinci ore. Azi-dimineata jucam poker singur. Pe urma am inventat mersul pe jos pana la chiosc, dupa tigari.
Am descoperit in drum o cutie postala devalizata, fara usa, c-un pet de bere in ea. Nu cred ca mai vazuse vreun plic de pe vremea bataliei de la Kossovopolje, dar orisicat.. M-a apucat nostalgia dupa vremurile in care oamenii scriau scrisori, nu trimiteau e-mailuri. Da, dom`le.. Si eu mai scriam. Si carti postale din vacanta (acu-s mms-uri sau telefoane 3G - "uite ba unde-s eu!"), si scrisorici de dragoste (acu-s buzz-uri si conversatii pe mess), si alte epistole felurite, uneori scrise de doua-trei ori, din cauza vreunei greseli sau pete de cerneala. Scriam pe ciorna, abia apoi trecuta pe curat. Bunica-mea primea scrisori din armata de la unchii mei, taica-meu le avea stivuite pe-ale lui intr-o cutie speciala.
Le-am citit si eu intr-o vreme; parca intram intr-o alta lume odata cu povestile din cele cateva pagini de caiet dictando mazgalit inghesuit. Scrisori catre fostii colegi din facultate, cu amintiri, cu barfe "o mai stii p-aia de la 2B? S-a maritat, amice, cu un uraaaat, vai Doamne!", cu invitatii la cate un botez.. Si au ramas, e o parte din istorie in paginile alea. Si ma apuca asa, o greata, cand ma gandesc ca tehnologia asta nu numai ca tampeste si leneveste omul, dar il face sa uite. Sa nu mai ramana nimic in urma lui. Zic si eu: cati va salvati mesajele de pe mobil? Sa le cititi si peste ani? Cati va pastrati e-mailuri, pentru a le da puradeilor sa le citeasca? Unde e individul? Si ce ramane in urma lui, la capitolul "efecte personale"? Gandurile sigur nu-i raman.
Mi-ar placea sa scriu intr-o zi o scrisoare. Sa ma duc la posta, sa-i pun timbru, sa-i scriu destinatarul, s-o trimit - urgenta sau nu. Dar nu am cui scrie. Si chiar daca as scrie cuiva, ce ar simti si gandi despre mine cand ar (daca ar) primi scrisoarea, peste 4-5 zile? Sau o saptamana? Nu dom`le, a apus o era, baga-mi-as. Si va urasc pe voi toti astia care facem abuz de tehnologie, pe motiv "ca-i mai comod, draga".
Altfel spus, am bagat de seama ca renumita bautura racoritoare Coca Cola Light are gust de Coca Cola normala, uitata cateva zile intr-o sticla fara dop. Mare porcarie.. De-aia beau doar bere. U son le brifcor d`antan..
---
NOTA: Titlul e primul vers din poezia/cantecul "Ultima Scrisoare" - Mihai Beniuc/Florian Pittis. Nu m-am putut gandi la ceva mai lamentabil.




