Paul Dimulescu: Exceptionalul din Cotidian
21Jan/104

Bătălia mea cu gripa. Neporcină.

Noaptea era umedă şi întunecată ca o subsuoară de femeie de la ţară. Am simţit primele simptome în timp ce căscam ochii la televizor. Între un discurs al lui Geoană ("e ora de luat lecţii de limbaj de lemn, drace, de ce nu le programează ăştia după 12 noaptea? Se mai uită şi copii la TV, îi tîmpim cu voia noastră şi apoi punem întrebări retorice, gen de ce seamănă cu mă-sa şi nu cu ta-so.") şi o telenovelă.. a început să mă zgîndăre pe gît. Senzaţie parc-aş fi fumat Carpaţi şi-aş fi băut un vin sec, de cumpărat şi uitat la acrit vreo cîteva zile între un pahar de lapte şi trei gogonele.

Cum eu nici nu fumasem, nici nu băusem fr'un vinişor de poamă acră, nu m-am prea panicat. Nici măcar un strop, cel puţin pînă cînd rîcîiala mi-a urcat pe nas la deal. "Clar" mi-am zis, "m-am lipit de-o răceală şi gripă". Că aveam încă-n minte definiţia din reclamele televizate... dar ce nu ştiam era cît de cotoibilă putea fi situaţia. Gripă-gripă, sau porcină? Nu vă mai spun cum am început să-mi calculez cantitatea de tuse expectorată, sau să fac măsurători dacă îmi curgeau muci lichizi sau mai puţin apoşi, deci solizi. Cert e că a doua zi - după o noapte albă ca laptele - am dat fuga la farmacie.

Adică oi fi fiind eu inconştient, dar nici chiar în halatul ăla, să mă tratez cu băbeşti. Cu legături de cartofi agăţate la gît. Cu fesul îmbibat în spirt pe cap. A doua zi, seara, am decis să fac o vizită la farmacie. Mucii deja-mi curgeau liber iar congestionarea feţei nu se mai datora vinului sau ţuicii sau altor substanţe cu cifră octanică ridicată, ci răcelii.

M-am îmbrăcat cu vreo două bluze şi peste am luat un hanorac.
Deja tuşeam, aşa că mi-am pus şi shemagh-ul la gură. Şi un fes în dungi în cap.
Cînd am ieşit afară, m-a răzbit un vînt rece, ca-n poveştile biblice despre sosirea Îngerului Morţii în Egipt. Hăulea a mort. M-am oprit o clipă, să-mi vin în fire.
Am aruncat un scuipat lătăreţ la doi paşi de mine. Era cam verde. Sau poate era de vină raza de lumină de la stîlpul stradal de vizavi. N-am stat să calculez.
Cu paşi tremurînzi, înşurubat între haine, am luat-o spre farmacie. Dinspre parcul de peste drum venea miros de verdeaţă îngheţată.

Şi un urlet de puştoaică virgină, trasă de sfîrcuri. "Mi-ar plăcea, dar ce va spune mama? - Mă-ta nu va afla! - Zici tu, dar eu cui îi povestesc?! - Prietenelor tale?! - Ele nu ştiu că-s încă neîncepută!!"

Am zîmbit a rîde şi cu tusea înainte mi-am continuat drumul. La intersecţie mă aştepta un bişon. Nu mai ştiu care avea o privire mai prăpădită, eu că eram răcit, sau el că era scos de stăpînă-sa la aer pe gerul ăla. Stăpînă-sa... am văzut bulgări de zăpadă care-mi spuneau mai multe. Nu zic, şi ea avea atitudine. Atitudinea unui strugure gata să fie băgat la zdrobitor.

Cînd am dat de-o parte uşa de la farmacie, patru perechi de ochi s-au îndreptat spre mine. Ca-ntr-un saloon din Estul Sălbatic. Primul, şi cel mai dubios, era un individ croit parcă după manualul retardaţilor: mare, cu ochi bovini şi - după mişcări - violent. Era bodyguard-ul. A dat să mi se pună în drum, probabil ca să-i cer scuze dacă dau peste el. Hemhem, a renunţat repede, după ce mi-a văzut ochii roşii, dinţii încleştaţi şi nasul-robinet. Nu te fuţi cu bolnavii, prietene.

La pupitru, discuţie.
- Bună ziua, aş vrea şi eu nişte chestii de răceală..
- Ă, ce fel de răceală?
- Păi, răceală. Tuse, nas curgînd..
- (ochi inflamaţi către mine, poziţie defensivă) Tuse? Ce fel de tuse? Expectorată sau seacă?
- Ă, poftim? Ştiam ce mă întreabă, dar nu mă simţeam prea prietenos. Ce va să însemne tuse expectorată?
- Adică.. mm.. heh.. Păi.. Umedă, cu diverse pe care să vă vină să le scuipaţi.
- Da.
- Adică e expectorată?
- (am dat din cap, deşi puştiul farmaceutic din spatele tejghelei sigur avea nevoie de-un desen).
- Păi avem Coldrex, Fervex, Humex..
- Şi pentru răceală, ce avex?
- Adică ce vă recomandăm.. Păi un Theraflu.
- Daţi-mi cinci. Dar de tuse?
- Ce doriţi? Sirop sau pastile?
- Pastile.
- De supt sau de înghiţit?
- Nu, mersi, mai rabd.

La a doua farmacie, bodyguard era o cucoană cu permanent şi-un pulan gros cît mîna mea. După privire era capabilă - şi i-ar fi stat bine - să-l folosească, aşa c-am dat un ocol pe la raionul de tampoane şi creme de mîini ca să ajung la barul de medicamente. Mă încălzea în ceafă privirea cucoanei, mai ales că la coapsa mea se bîţîia punga de pastile de la cealaltă farmacie. Am înghiţit în sec şi-am vocalizat.
- Sirop de tuse, aveţi? Adică aveţi, d-aia e farmacie, dar de care?
- (privire chiondorîşă) Tuse? Ce fel de tuse? Expectorată sau seacă?
- (tuşesc că-mi vine, dar pun şi batista la gură) Care cum e? Eu am verde.
- (vag îngreţoşată, farmacista, dar brusc liniştită) A, e expectorată. Păi avem Mucosin, cu miere, alea-alea..

Discuţia a continuat pe-un ton neinteresant. Mi-am luat ce mi-a trebuit iar acum mă simt acceptabil. Am tras ş-o concluzie: în România, gripa porcină înseamnă tuse seacă. Nu m-am lămurit, dacă ai TBC îţi dau tratament de AH1N1, sau invers?

Filed under: Cotidianul meu 4 Comments
16Jan/109

Câinii Bucureştilor

Nu-i suport. E suficient să văd o jigodie iţindu-şi botul după vreo maşină parcată anapoda că şi scuip a "ptiu, drace!" şi-mi fac cruce cu limba-n cerul gurii. Lucrul dracului, zău. Cotarlele astea-mi provoacă suficientă scîrbă cît să nu mă mai siluiesc apoi să bag mîna pînă la cot într-o budă turcească, să scot vreo monedă de cinzejde bani picată strîmb din buzunare. Şi nu vorbesc numai de cotarlele de pripas ce-mi arată covrigul în măreaţa metropolă dîmboviţeană. Toţi, nene, toţi... şi la televizor să fie, cîinii fără adăpost mă bagă în sperieţi.

Iar în Bucureşti asta se-ntîmplă tot mai des. Am lipici la maidanezi. Nu-i zonă sau cartier pe unde să nu mă stuchească vreo potaie. Ce zic, m-ar şi alerga, numai că nu prea alerg. Fazan surprins în cuib de vînător să fiu, şi nu m-aş putea bloca mai absolut (!) decît sunt încolţit de cîini să fiu. Şi mă simt, dom`le! Nemernicii mă simt! Habar nu am cum, dar mă miros. Îmi simt teama. Mai toate jigodiile-astea cu care mă încrucişez pe străzi ajung să mă latre. Pe oricine altcineva care trece înaintea mea, pe aceeaşi stradă, perfizii purtători de turbare îl ocolesc. Dau roată. Scheaună de la distanţă. Mulţi se gudură, chiar. Îşi iau şuturi ("ţiba, trăzni-te-ar, îmi jigăreşti pantofii!"), scîncesc şi dau din coadă mişcîndu-şi laolaltă cu ea jumătate din trup. Parc-ar mai cere. Ei bine, pîrli-i-ar asfaltul şi arză-i-ar caniculele, pe mine mă latră bătăios toţi! Că-s la mine în Titan, că-s prin faţă pe la Cocoşatu, în Băneasa.. mă latră, mă mîrîie, mă încolţesc toţi.

Am stat odată 20 de minute stîlp în mijlocul unei parcări, ţinut în şah ca un bivol african de lei. Ei, mulţi. Eu, disperat, înjurînd. Am realizat că dacă nu te uiţi în ochii lor, se reped la tine. Dacă îi pironeşti, stau locului. Ai mei mă-nconjuraseră. Na, ochi la spate aveam vorb-aia, din părţi. Aşa că mă roteam ca titirezu-n loc. Băteam din buze a "ajutor", dar nu dădeam liber la foale.. Tot de teamă, să nu aibă impresia că îi provoc. Mă, şi erau nişte ăia flocoşi.. Curgeau peticele şi de blană şi jigodia de pe ei cum curg banii din vioara lăutarului la nunţi de manelişti. Slabi-morţi! Să strănuţi şi să-i zvîrli laolaltă în primul tomberon. Ţi-ai găsit.. Dă-te tu la colţi căscaţi. Că eu, mai rar. Mai repede dădeam în plîns, zău să-mi saie ochii dacă nu vă mint.

M-a salvat un paznic sau ce-o fi fost, că era de-al locului. I-a chemat pe nume. Atunci am luat foc. M-am răsbunat pe bietul om cu vîrf şi-ndesat pentru cele pătimite de la cotarle. Am urlat la el - un, pasămite, biet pensionat pe caz de boală, părăsit de nevastă, dac-o fi avut şi d-aia, om care dacă se-apropiase atît de cîinii ăia... cu siguranţă nu mai avea pe nimeni alăturea. Dar am urlat la el. Pînă la urmă el era de vină. Că-i ţine pe lîngă, le dă să mănînce, îi învaţă teritoriu, îi şcoleşte, care vrea să zică, în munca de pază. Să se descurce şi el mai uşor. No, acum eu înţeleg asta. Dar cu mine? Cu calu', ce-ai avut? Nu, nenicule. Ia-ţi cărţi, bagă beletristică pînă-ţi iese pe nas, dar nu prăsi focar de infecţie, haitele diavolului, în locuri publice. Acum.. fără să bat cîmpii... cînd te-au încolţit vreo cîţiva cîini d-ăştia vagabonzi.. crede-mă că numai într-un adăpost nu vrei să-i vezi.

Tremuricii provocaţi de potăile de pripas nu mi se trag de ieri pe azi. Abia reuşisem să mă urc singur pe scaunul din bucătărie - deci pe la 6 ani, că am fost scund în tinereţe -, cînd am avut întîlnirea cea nefastă cu purtătorii legali de purici. Dădusem fuguţa la bunică-mea, la curte. După nişte murături. Ograda, mare. Casa, în mijloc. Eu, de la poartă, am chirăit cît am putut, dar nu m-a auzit nimeni. Cum încă de la vîrsta respectivă dădeam dovadă de o intuiţie ieşită din comun (aproape feminină, pot pentru ca să zic), m-a mîncat în cu.. asta, în cur să dau ocol la curte, pe nişte maidane. Pînă să ajung pe laturi, în dreptul casei, unde nu m-a luat la ochi o armadă, nene, o ciurdă de cîini fără stăpîn, fără dumnezeu... Atunci puteam jura că erau vreo 23.418 de bucăţi în coada mea. Acum înclin spre o cifră mai rotundă - 7-8, cu tot cu puieţi. Îşi făceau veacul prin zonă, mîncau ce-apucau şi puiau mai ceva ca păstrăvii de crescătorie.

M-au hăituit vreo 10 metri. Vedeam numai colţi căscaţi în bale, chiar şi cu ochiul minţii. M-am împiedicat de-o rădăcină. În bot m-am dus, ca cele MIG-uri agrare ale anilor '90. Cîinii s-au adunat roată. Dă-i şi latră, dă-i şi strînge rîndurile. Răcnea Paulică maică de se cutremurau stîlpii pămîntului, se rupeau baierile cerului şi săreau peştii pe maluri, ca să-şi stingă vieţişoara. Pînă să-mi stea pitpalacul, a apărut nepotul unui vecin. Mai cu pietre, mai cu "marş, tuz barba mă-tii de javră", mai cu un "cuţi-cuţi, pleacă mă de lîngă băiatu'!".. a făcut ce-a dres şi m-a scot din ghearele nenorociţilor. De-atunci nu am mai fost acelaşi om. Şi-un pechinez să fi văzut, tot mă-nchirceam. Să mai şi latre, împietream ca Sara lui Lot dinaintea Sodomei. M-am tîrîit aşa de-a lungul multor ani, pînă cînd situaţia intrase într-un normal: nu mă mai temeam, că nu mai aveam de cine. Asta se-ntîmpla pe vremea cînd am dat Slatina pe Sibiu. De, prin Hermannstadt nu dădeai de jigodii umblăreţe lelea... Saşii-s băieţi finuţi.

R942XXK3E6SF

 

26Jun/090

Jigodii

Sunt două feluri de oameni pe lumea asta. Cei normali şi cei care au cîini în casă. Dădeam ieri o tură prin parcul "Titănel". Am văzut o copilă de 3-4 ani ţinînd în lesă un labrador. Mare era jigodia. Pentru aşa-zisul posesor de la capătul lesei, cîinele era mare. Mă gîndeam.. ce se va întîmpla dacă jigodia o ia razna? Dacă vrea să se mîrlească cu o femelă diversă în capătul celălalt al parcului? Sau ce se va întîmpla dacă lîngă labradorul nostru apare din senin un maidanez pus pe rele? Răspunsul e: ne doare-n cur.

Toată lumea care şi-a luat un cîine drept animal de casă îl ţine în preajmă ca pe o bijuterie. "Cuţu, cuţu, cu ce te ajut?" sau şi mai şi... sunt indivizii care îi cresc pentru apărare. Javrele nu sunt deloc maidaneze. Vezi un pitbull, un rottweiler. "Aia", micii nemernici, nu-s dresaţi pentru a aduce joarde de la 10 metri distanţă. Vreau să zic atît: mînca-v-ar de boaşe căţeii cu care vă lăudaţi seara la prietenii din faţa blocului! Animalele astea nu sunt învăţate să stea în apartament. Nici nu pot, pentru că stăpînii îi tot cară p-afară! Acolo unde aleargă oameni de treabă cum ar fi eu.

Vreţi animale în apartament, luaţi un hamster. Sau un papagal. Vreţi cîini.. Îi ţineţi acolo? Staţi voi calmi, alături de eei tîmpiţi şi voi. De-aia-s javrele aşa războinice. Fie că e vorba de un prăpădit de pechinez: cîinii fac urît pentru că stăpînii sunt nişte dobitoace. La cap. Iar pentru doamne am o vorba care apartine unui holtei la vreo 60 de ani: "fă, cîinele ăla nu fute, doar latră!"

20Apr/095

Cerceii

Mi-e tot mai greu sa scriu aici, pe blog, cand ma simt din ce in ce mai coplesit de timpurile in care traim: timpuri nu atat dificile, cat diferite si greu de inteles pentru unul ca mine, care de regula apreciaza lucrurile simple si alba-neagra cu judecatile de orice fel. Bine-ar fi ca totul sa poata fi calculat in termeni bicolori, asa cum era pe vremuri. Adevar - minciuna, alb - negru, dreptate - injustitie, onoare - necinste.. dar se pare ca astazi singurele tandemuri valabile sunt cele electorale.

Ma simt depasit de complexitatea zilelor noastre, cand nimic nu poate fi stabilit cum trebuie: o minciuna poate fi un adevar, sau poate fi o minciuna plus un adevar. La fel inteligenta: e cuprinsa intre niste limite foarte permisive, de nici nu te mai poti baza pe valoarea IQ-ului atunci cand cataloghezi pe cineva idiot sau doar smecher. Daca esti nemernic, lumea spune "ce, e singurul?" sau "bine ca l-ati gasit pe el!".. si exemple sunt multe. Vezi cazul "Becali".

Unul dintre momentele in care mi-am dat seama ca societatea nu mai e cea pe care o stiam eu, sau cel putin ca ma depaseste.. mi s-a intamplat intr-o prea-frumoasa dimineata. Ma aflam intr-un autobuz - ca tot bucuresteanu` provincial cu treaba pe ici, pe colo - si am avut bafta mareata sa ma pot aseza pe un scaun. In fata mea, o pustoaica. Par lung, tricou mulat cu insigna de firma, pantaloni de trening la fel de mulati, adidasi de alergare/sala . Gagica era clar sportiva, ce pot spune. Dar nu detaliile imbracamintii ei m-au frapat. Ci accesoriile. Cerceii!

Of, Doamne, cerceii.. N-am mai vazut asa ceva niciodata: facuti din ceva argintiu, poate plastic, poate staniol, nu am pus mana pe ei sa vad. Si rotunzi. Un cerc de material cat roata carului. Credeti-ma, erau gigantici! Pe scurt, intruchipau un cerc argintiu, pornind din ureche, cu raza suficient de larga incit aproape ca atingeau umarul. Hai sa nu spun ca erau mai mari ca... De fapt, erau putin (infim) mai mici decat un CD.

Intrebarea mea e adresata femeilor: cand va pierdeti bunul simt si cand ajungeti sa purtati pantagruelicele accesorii, de unde va pleaca nevoia asta? De la posetele mari cat un sac, la tocurile de juma` de metru, la masini de teren, la cerceii cat roata carului.. ce va face sa cautati si sa va doriti accesorii uriesesti? Ce vreti sa compensati? Cadourile barbatilor, sau mintea prea scurta?

   
Get Adobe Flash playerPlugin by wpburn.com wordpress themes