Cu ce m-am ales după ce-am văzut primul episod din “Knightfall”

Cînd am văzut prima dată trailerul noului serial History (în România, distribuirea e HBO) “Knightfall” – “Templierii”, mi-am frecat mâinile ca era să zic Pilat din Pont şi-am încins un scurt brîu oltenesc în mijlocul camerei. De bucurie. Uite, dom’le, un subiect bun de serial, preluat de nişte băieţi capabili. Băi! Anthony Minghella! S-a băgat şi HBO pe fir, alea-alea! Ăştia nu se joacă, au şi de unde să bage bani, musai să aibă şi nişte scenarişti buni rămaşi rest de la celelalte proiecte masive la care s-au înhămat, subiect plus bani plus inspiraţie n-au cum să nu facă o treabă bună.

Ei bine, m-am înşelat. Pentru a nuştiucîta oară, am lăsat bucuria de moment neîngrădită şi am uitat de principala regulă după care încerc să-mi ghidez viaţa şi anume că, fiind un ghinionist autentic, să fac şi să simt mereu invers faţă de cum îmi spune primul instinct. Da, aşa-i, se poate să fie un pleonasm mic acolo, dar să nu ne legăm chiar de la început de mizilicuri, o să fie timp şi loc destul în acest text care se vrea o recenzie şi va reuşi să fie doar o opinie de cinefil amator.

Am văzut aseară primul episod din Knightfall / Templierii. Mă aşteptam nu la un festin de Paşte, dar măcar la o masă de duminică, şi-am rămas la final cu gura strînsă-pungă. Ştiţi, ca după o… pungă, normal, de porumbe mîncate pe burta goală.

Povestea debutează simplu şi violent: în 1291, o mână de cavaleri templieri apără Acra, ultimul bastion cruciat în Ţara Sfîntă, în faţa unei urdii de 100.000 de mameluci. Templierii au curaj, au credinţă şi mai au în posesia lor nimic altceva decît Sfîntul Graal. E un pocal de lut, o relicvă, un “MacGuffin“, un ceva pe care-l ştie tot poporul cinefil, însă nu ne spune nimeni de ce e aşa important pentru templieri. Este pocalul din care a băut Iisus la Cina cea de taină? Sau la nunta din Cana Galileii? Este oare pocalul în care s-a adunat sîngele lui Hristos în timp ce murea pe cruce? Are puteri supranaturale? Oferă posesorilor garanţia unui cîştig uşor la loto? Naiba ştie, scuzaţi blasfemia. Este, însă, punctul central al rezistenţei templiere în Ţara Sfîntă şi al întregului serial.

Îmi place istoria, în special cea medievală. Este unul dintre multele mele hobby-uri sau una dintre puţinele mele obsesii. Knightfall / Templierii nu e făcut pentru oameni ca mine. Fiecare deviaţie de la firul istoric m-a încrîncenat, fiecare scenă nelalocul ei m-a făcut să strîmb din nas, fiecare pseudoadevăr istoric mi-a făcut pielea de găină şi au fost atît de multe încît la final mai că stăteam pe ouă. La propriu.

Nu zic de personaje: toţi templierii sunt dedicaţi oamenilor simpli şi lui Dumnezeu, umblă cu citate din Papa Urban al II-lea pe buze şi cu un strop de gnosticism în sînge. Fecioara din Orleans, Don Quijote şi Dan Brown likes this, ca să zic aşa. Regele Filip al Franţei are coloană vertebrată, regina Ioana are scăpări umane, adulterine, iar singurul nenorocit aparent în toată povestea asta este Guillaume de Nogaret, consilierul lui Filip, care pare că vrea doar să-şi facă datoria faţă de rege, anume să umple cuferele Franţei cu banii evreilor.

În tot acest ghiveci fad mai avem aruncaţi un Gawain şi un Parsifal – asta ca să fie cît mai evidentă legătura dintre Templieri, Cavalerii Mesei Rotunde şi Sfîntul Graal. Cum care legătură? Nu ştiu, nu sunt scenarist. A, şi alături de ei, un Landry. Adică un fel de Gheorghe alături de Mihai Viteazul şi de Ioan Vodă cel Cumplit.

Cît priveşte scenele de luptă (de ce să ne minţim frumos, cam asta ne dorim să vedem într-un serial despre cavalerii templieri), aici am o părere împărţită: nu ştiu dacă sunt proaste sau execrabile. De la mizeria din debutul episodului – şarja dincolo de ziduri împotriva unei mînuţe de mameluci cărînd o scară – la bătălia din final nu e cine ştie ce diferenţă. Imaginaţi-vă următoarea scenă: cavalerii templieri, floarea creştinătăţii, dau năvală peste un grup de lotri, haramini şi nevolnici adunaţi de pe drumuri şi puşi să dea o lovitură nemernică la, evident, drumul mare. Ce face floarea creştinătăţii? Vine călare, descalecă, lasă lăncile de-o parte şi atacă per pedes. Că de ce să şarjeze, că doar în perioada aia toţi cavalerii mergeau de-a-n călarelea pînă pe cîmpul de bătălie, descălecau ş-apoi dădeau fuguţa la luptă dreaptă, cămaşă de zale şi tablă şi sabie şi scut versus furcoi şi ţoale de cîrpă. Nu, nu procedau aşa. Acum serios, Crecy a fost cîteva zeci de ani mai tîrziu, iar cavalerii au căzut de pe cai (la propriu şi la figurat) abia în 1415, la Agincourt.

Serialul ăsta are totuşi cîteva puncte pozitive. Am văzut pentru prima oară ce înseamnă “helmet camera” în viziunea (sau viziera?) unui cavaler. Scenele “de bătaie“, dacă omiteţi adevărul istoric sau legile fizicii, pot fi interesante. Iar povestea în sine poate fi plăcută, dacă aţi luat, mereu cu greu, note de trecere la istorie şi/sau dacă ştiţi să vă lăsaţi în aer neîncrederea. Imaginile cu Parisul la începutul secolului 14? Superbe! Şi mai e o chestie: băieţii ăştia care au făcut serialul… nu l-au făcut pentru istorici, că de la ei n-au ce să cîştige (eventual praful de pe tobă). Ceea ce, din punctul meu de vedere, este mereu un lucru bun. Nesatisfăcător pentru mine, dar un lucru bun. Pentru că sunt optimist: mă gîndesc că, înainte de toate, e bine că se face un astfel de serial. Din 100 de încercări, musai să fie bune una, două, trei.

Una peste alta, deşi e un ghiveci de poveşti şi de epoci şi de personaje, Knightfall / Templierii poate fi un serial bun de văzut în seri lungi de iarnă, atunci cînd aveţi o oră de pierdut pînă se încălzeşte în casă, pînă cînd vă dezmorţiţi creierii, pînă cînd vine jumătatea acasă sau pînă cînd se întîmplă orice altceva în jurul vostru.

Un singur lucru sfătuiesc: nu citaţi şi nu daţi exemple din serial. E micul vostru secret.

2 thoughts on “Cu ce m-am ales după ce-am văzut primul episod din “Knightfall”

    • Ştii ce e paradoxal? Atunci cînd mă uit la un film vechi, cum ar fi Quo Vadis cel din ’51 cu Peter Ustinov, nu am probleme legate de corectitudinea istorică :))

Leave a Comment