Bucureşti. Noir.

Îmi plac Bucureştii.
Îmi place Capitala.

Mă simt bine aici. M-am integrat bine, nu mă pierd pe străzi, iau extrem de rar metroul în direcţia greşită, ştiu zonele pe care e indicat să le ocolesc şi în celelalte ajung oricum prea rar ca să le observ lipsurile. Apropo de metrou, merg mult cu el. Şi aplic aceeaşi strategie ca mai toată lumea: m-am urcat, am scos mobilul din buzunar, am deschis aplicaţia de Facebook, am ieşit din viaţă. E ca în Matrix, numai că de data asta m-am deconectat DE LA REALITATE.

Îmi găsesc locul în Bucureşti. Am câţiva amici pe la muncă – nu mulţi, că altfel aş începe să-i dispreţuiesc la un moment dat, involuntar -, am câţiva prieteni cu care mă văd suficient de rar cât să nu mă satur de ei, am locuri preferate unde nu mă duc niciodată de teamă că o să le iau luciul, patina, spoiala aurie. Aurul de trompetă al vieţii de zi cu zi.

Ştii cum e? Dacă mă întreabă careva de prin provincie… “Auzi, bre, ce e de văzut în Bucureşti?” am ce-i spune. Ştiu muzee, ştiu grădini, ştiu cîrciumi, ştiu străzi şi străduţe unde încă mai pluteşte în aer un strop din Bucureştii interbelici sau, de ce nu, cei nomenclaturişti. Şi nu doar datorită (din cauza?) arhitecturii, aici e vorba de at-mos-fe-ră. De oamenii care se fâţâie pe străzi. Dar până la oameni, ai ce vedea, dacă e să o dăm pe-aia dreaptă. Trebuie doar să cauţi. Să cauţi şi să te urneşti de-acasă. Să-ţi iei picioarele la spinare fără un ţel anume. Sau cu ţelul de-a căsca gura, dacă vrei neapărat. Da, ştiu foarte bine lucrurile astea, numai că eu nu caut, eu nu mă urnesc, eu doar ştiu. E perfect aşa: ştiu unde e inocenţa oraşului ăstuia, dar nu o caut niciodată. Nu vreau să o distrug, privind-o prea îndeaproape.

În 2006, când am ajuns în Capitală cu gând să fac o mare brânză aici, călcam atent să nu mă sparg pe străzile din Bucureşti. La metrou (iarăşi punct de referinţă) mă gândeam de două ori înainte să pun un picior pe scara rulantă. Aruncam priviri suspicioase către oamenii din jur, mă aşteptam să fiu oprit la fiecare zece metri, oprit şi lăsat fără ţigări, fără bani, fără dinţi în gură.

Am locuit patru ani pe o străduţă din Balta Albă. Când mă duceam acasă, în vizită la “ai mei“, povesteam cu poftă cum stau eu chiar în buricului unui album semnat BUG Mafia. “Vere, Balta Albă. Între Pheanthelimoun şi Sălăjeaaaan! Câmp de bătălie! Blocurile GRI!” De unde dracu. Aveam atâta verdeaţă în jur încât mai că mi se făcuse dor de blocurile din Oltenia natală. La 1 noaptea găseai pe stradă numai oameni cu câini scoşi la uşurare. “Să trăiţi…“, “‘ai noroc…“, “Vrea?…“, “Nu prea, l-am scos că-i mirosea a căţea..“, “Haha.”

Asta e imaginea idilică a Bucureştilor. Istorii eroice străvechi şi actualităţi plictisitoare, “triste” cum ar zice un amic. Pentru că oraşul ăsta e format din mai multe straturi. Nu sociale. Straturi de oameni, aşa cum unele oraşe sunt formate din mai multe straturi arheologice. Nici alea nu-s sociale. Acolo ai urme preistorice, apoi ruine antice, apoi un zid medieval. Aici, în Bucureşti, ai probleme.

Şi mai sunt problemele alea pe care nu vrea nimeni să le bage în seamă, că le strică feng shui-ul. Traficul? Prost să fii să nu mergi cu maşina la lucru, deşi eşti conştient că o să stai în cutia aia de conserve cu număr de Bulgaria cu cel puţin o jumătate de oră în plus decât dacă ai fi luat metroul. Sau RATB-ul. A, ai luat metroul? Ai prins RATB-ul, călcând pe tălpile altora? Trebuie să miroşi mii de efluvii fragrante, parfumuri şi arome naturale umane, să-ţi freci coatele şi să stai canonit ca un mucenic creştin pe cruce într-un hotdog uman în care chifla e trenuleţul Metrorex iar umplutura e jumătate de oraş care, întâmplător, merge la aceeaşi oră în aceeaşi direcţie ca şi tine. Ketchup-ul e, evident, transpiraţia. Iar muştarul este, evident, respiraţia celor din jurul tău apropiat. Sau poate ai noroc de cineva care a mâncat usturoi dimineaţă. Nu ai de ce te teme, usturoiul face bine în caz de cancer. Şi e şi afrodisiac.

Într-un final, la capătul unei zile “full” (că toţi am avut zile “full“. Cum ţi-a fost ziua? Full. Nu bine, full.), ajungi acasă, îţi tragi sufletul şi ştii că oraşul ăsta e o mizerie. Că în el sunt atâţia oameni care îşi ţin capul pe umeri ca să nu le plouă în gât, că bucureştenii autentici stau ca Morlocii, ascunşi prin locşoare unde nu-i vede nimeni şi apar doar după ploaie sau când trebuie să plătească sau să ia pensia de la poştă. Sau, şi mai rău, când trebuie să aglomereze RATB-ul în drum spre cimitire, ca să-şi plângă morţii.

Ştii că sunt prea puţine locuri unde te simţi bine, dar efortul nu merită şi în celelalte locuri te duci din cauza mişcării centrifugale a grupului din care faci parte: “hai să ieşim să ne distrăm, altfel o să ne adunăm în noi înşine până când nu va mai rămânea nimic.” Are şi refularea rolul ei de stabilizare a psihicului, colectiv sau individual. Dar nu o să auzi – poate doar foarte rar, şi atunci prima reacţie e să te panichezi, “cine plm e psihopatul ăsta şi când am ajuns prieten cu el?!” – pe cineva zicând “hai să mergem la un muzeu, mai învăţăm şi noi ceva“. Muzeele – şi alte stabilimente culturale – există, sunt bine-mersi. Bucureştenii (şi cei de voie, şi cei de nevoie) le păstrează o amintire plăcută încă din copilărie, când au fost forţaţi să le viziteze cu şcoala, şi în rest le ţin pe post de tranşee de ultim resort. “Ştiu eu nişte locuri mişto, dar hai să bem o bere în Centrul Vechi“.

Pierzania e, totuşi, Capitala. Te pierzi de rădăcini, te pierzi de accent, te pierzi de prietenii din tinereţe. În cel mai bun caz, dacă eşti băştinaş, cu cei cu care ai păstrat legătura ai aceleaşi glume de “insider” şi dezbaterile se rezumă la “mai ştii ce am făcut atunci cu tipa aia?” sau la “mai ţii minte cum ne-am dus la ora aia?“. Inutil, aceleaşi replici se schimbă şi între veneticii care se regăsesc pe malurile Dâmboviţei.

Partea proastă (sau bună?) e că sub tot pologul ăsta de mici probleme există încă o lume care trăieşte în ciuda ta. Drogaţi, prostituate, băieţi traşi la sală, taximetrişti, tragedii romantice, puştani înrăiţi, momente shakespeariene cu personaje ferentariene, oameni în toată firea care privesc întunericul în ochi, combinatori, combinaţii cu adidaşi “originali” şi haine şi mâncare şi viaţă. Astea sunt rămăşiţele Bucureştilor întunecaţi, cei de sub suprafaţa unde ne zbatem cu toţii pentru un salariu, pentru o casă mai bună, pentru o maşină mai bună, pentru prieteni mai buni. Dincolo de toate astea e un alt Bucureşti, un oraş care nu e bun pentru oricine, doar pentru cei care au crescut din el, sugînd lapte de bitum la pieptul străzilor strîmbe şi pieptănate de tramvaie, mărginite de chioşcuri şi buticuri şi de locuri unde oameni pe care nu-i găseşti în ştirile de la TV au trecut, totuşi, prin tragedii.

Ăştia-s Bucureştii, asta e Capitala, şi e bine să o vedem în toată splendoarea.

De ce scriu (şi eu) cu î din i

Sursa Foto: educatie.inmures.ro

Sunt mai bine de 12 ani de cînd am început să scriu susţinut în spaţiul virtual (întîi pe forumul Radio Guerrilla, apoi pe diverse bloguri, unele mai proprii, altele mai personale), şi cam tot atîta timp de cînd m-am decis că e musai să scriu cu î din i. Sincer să fiu, habar nu mai am de unde a plecat ideea asta, oscilez între două posibile cauze: aşa scriau băieţii de la Caţavencu în vremea aceea şi/sau din spirit de frondă la adresa celor care foloseau pe interneţi de-acum clasicele oribilităţi shi, k, asl pls, bn, lol ş. cl.

Nu mai contează cauza, e totuşi peste un deceniu de-atunci. Mai important e rezultatul: în afară de cîţiva veterani de pe vremea regimului ceauşist care-au învăţat cum e cu laptopul şi cu internetul, nu ştiu cam pe nimeni care să mai folosească î din i în scrierea de zi cu zi. De ce să fac pe ofuscatul, nici nu mă deranjează. Fiecare are dreptul să scrie cum are chef şi habar, oricum în momentul de faţă gramatica limbii române duce o luptă pierdută şi nu dă semne că-şi va reveni prea curînd. Revenind la î, recunosc că-s chiar un pic făţarnic, pentru că la job folosesc fără jenă â, dar am ajuns suficient de abil încît să schimb inconştient între î şi â, în funcţie de cei cărora mă adresez.

Eu personal nu o să fac lobby pentru scrierea cu î din i. Vreau doar să postez aici, pentru posteritate, un articol semnat de George Pruteanu, articol care mi-e teamă că la un moment dat ar putea să dispară de pe site-ul lui. Mai bine să stea aici, frumos, la mine. Să fie răspuns pentru toţi cei care ar avea de gînd să mă-ntrebe de ce î şi nu â, dar şi pentru cei care, poate, îşi pun uneori întrebarea cum e corect nu în literă, ci în spirit, ca să zic aşa.

DE CE SCRIU CU Î DIN I

Scriu cu î din i…

…Pentru că iniţiativa Academiei, din 17 februarie 1993, prin care s-a reintrodus în ortografia românească litera â (în afara cuvîntului „român“ şi a derivatelor sale, unde figura din 1965), a fost o eroare ştiinţifică, generată de un anume sentimentalism anti-comunist (bazat şi pe legenda că î-ul din i ne-ar fi fost impus de oamenii lui Stalin, deşi î-ul din i a fost practicat, de mari nume ale literelor româneşti, la Viaţa Românească, încă din anii ’20 ai secolului trecut, cu mult înaintea apariţiei comunismului la noi). Cei doi lingvişti membri ai Academiei au votat unul „împotrivă“, celălalt „abţinere“. Toate institutele de lingvistică din ţară au dezaprobat decizia.

…Pentru că, prin readoptarea lui â din a, ortografia românească se complică în mod artificial, introducîndu-se un criteriu mecanic, arbitrar şi străin spiritului limbii române: acela dacă un sunet se află în interiorul cuvîntului sau la una din extremităţile sale. Ar trebui, e.g.°,  să scriem a târî (cu două litere diferite pentru exact acelaşi sunet),  dar eu târâi (schimbînd din nou litera, pentru că e în altă poziţie)… A scrie un sunet într-un fel dacă e-n corpul cuvîntului şi-n alt fel dacă e la unul din capete e o procedură care sfidează claritatea latină a limbii române şi principiul dominant fonetic al ortografiei româneşti, conform căruia un sunet sau un grup de sunete se transcrie (aproape) întotdeauna cu aceeaşi literă, respectiv cu acelaşi grup de litere. Au spus-o mari cărturari, atît români (Rădulescu-Motru, A.Scriban, Philippide, Densusianu, G.Ivănescu, G.Ibrăileanu, E. Coşeriu, Mioara Avram) cît şi străini (A. Meillet, R.Lepsius, Alf Lombard).

…Pentru că î-ul provine dintr-un a în doar cca 31% din cuvinte; în marea majoritate a cazurilor (69%), î-ul provine din cuvinte (fie latineşti, fie de altă origine) CARE NU CONŢINEAU SUNETUL/LITERA A în locul respectiv, ci unul/una din sunetele/literele E, I, O sau U, aşa că transcrierea sa azi prin â este absurdă. Dacă am fi paroxistic de pedanţi, ar trebui să-l transcriem cu (“e” cu accent circonflex), (“o” cu accent circonflex) sau (“u” cu accent circonflex). Iată doar cîteva exemple:

* î din e: monumentum>mormînt (=mormênt!), tenerus>tînăr (=tênăr!), ventus>vînt (= vênt!) freiner (fr.)> a frîna (=a frêna!) netengu(sl.)>nătîng (=nătêng!) frengi (tc.)>frînghie (=frênghie!);

* î din i: luminaria>lumînare, ridere>a rîde, ripa>rîpă, sinus>sîn, stringere>a strînge, rivus>rîu drîmbă (sl.) geamlîc (tc.);

* î din o: fontana>fîntînă (=fôntână!), longum>lîngă (=lôngă!) monastiri (sl.)>mînăstire (mônăstire!) limoni (gr.)>lămîie (=lămôie!) gond (magh.)>gînd (=gônd!);

î din u: aduncum>adînc (=adûnc!), perturnicula>potîrniche (=potûrniche!), hirundinella>rîndunică (=rûndunică!) gîndac (=gûndac!), mîrşav (=mûrşav!), zvîrli (zvûrli!), smîrc (=smûrc!) (sl.)   tărîm (tc.) (=tărûm!).

…Pentru că, în cazul cuvintelor în care sunetul î provine dintr-un a, numai aproximativ o jumătate (15% din total) sunt de origine latină2, aşa încît â-ul din cca 85% dintre situaţii nu are cum să constituie mult invocata „probă de latinitate a limbii noastre“, de care, oricum, în anul 2002 nu cred că mai e nevoie decît pentru inamicii oligofreni.

…Pentru că o altă dovadă strălucitoare a legăturii intrinsece, a “înrudirii” interne dintre i şi î  (şi nicicum între a şi î) o constituie alternanţele fonetice:

* în pronunţie dialectală (ardelenească, moldovenească), foarte adesea sunetul i se transformă în î, niciodată însă sunetul a: ţigan>ţîgan, sifon>sîfon, silă>sîlă, stingă>stîngă (la Eminescu rimează cu plîngă), stins>stîns, şi>şî, şină>şînă, ţine>ţîne, ţiui>ţîui, ziua>zîua etc.;

* multe substantive prezintă transformarea lui î în i prin trecerea de la singular la plural sau de la masculin la feminin: cuvînt-cuvinte, jurămînt-jurăminte, mormînt-morminte, sfînt-sfinte-sfinţi; tînăr-tineri etc.;

* în cursul conjugării unor verbe, i devine î: a vinde-eu vînd-tu vinzi-ei vînd etc.

… În acelaşi sens, o dovadă o constituie faptul că la mari maeştri ai limbii române, ca Eminescu, vocabule terminate în -înd, -îndă sau -întă rimează cu altele terminate în -ind, -indă sau -intă, întrucît î-ul e perceput ca o ipostază a lui i [e.g.: Călin (File din poveste) – grindă / tremurîndă; oglindă / surîzîndă sau în Întunericul şi poetul – ţintă / frămîntă]. Aşa era şi la Alecsandri (Cu timpul tot ce-i putred se scutură pe rînd / Şi fructele frumoase rămîn pe crengi lucind  – Ovidiu). Nu vom găsi nicăieri o rimă -and / ând.

Din aceste motive ştiinţifice, mi se pare absurd să scriu cu î din a.

George PRUTEANU
România literară, nr. 42, 23 oct. 2002

I. În care este vorba despre ce ascult atunci cînd scriu

Stimaţi cititori, stimate cititoare, îngăduiţi-mi să vă fac o confidenţă, am o nouă dragoste, iubesc muzica ambientală. De fapt nu, mă exprim greşit. Nu muzica ambientală, ci sunetele ambientale. De aproape doi ani de zile (de când m-am decis că vreau, îmi doresc şi ţin musai şi neapărat să scriu un roman – visul meu pe termen mediu) tot caut coloana sonoră perfectă pentru momentele de inspiraţie în care pun mîna pe tastatură şi trec la scris. Am încercat de toate, de la jazz la heavy metal, de la muzică medievală la disco şi electronică, dar nu am avut noroc. Pur şi simplu nimic nu s-a lipit de mine, ba chiar uneori am ajuns să-mi pierd bruma de inspiraţie şi să trec de la scris şi worldbuilding la mătrăşit facţiuni rivale în Shogun II Total War. Dar să nu divaghez, despre jocuri video şi cum pot fi ele aplicate profesionist în scriitură o să vă povestesc într-un episod viitor.

Sursa Foto: smithsonianmag.com

Revenind la coloana sonoră, am descoperit recent că rezonez absolut pozitiv sută la sută cu muzica… nu, cu sunetele ambientale. Am dat peste ele întîmplător, că nu am nicio cunoştinţă care ascultă pe Youtube cum foşneşte pădurea sau cum sună ploaia pe un acoperiş de tablă. Întîmplător cum spuneam, dar a fost o zi mare pentru mine. A fost momentul în care am zis DA! ăsta e fundalul sonor al creaţiei, ăsta e soundtrack-ul călare pe care voi deveni – cel puţin – un scriitor amator de succes. Sau “un scriitor, amator de succes“. Sau “un scriitor amator, de succes“? În fine.

Ştiu că nu-s singurul, mulţi oameni care cochetează cu scrisul de la jurnal în sus au nevoie de anumite condiţii ca să poată să-şi facă treaba cu spor. O cafea bună, un loc anume, o privelişte, o anumită perioadă a zilei… Ei bine, în cazul meu a fost vorba despre fundalul sonor. Nu-i vorbă, merge şi liniştea, dar la un moment dat mă copleşeşte vacarmul produs de propriile gânduri care, vorba unor băieţi de la Divertis, îmi fluieră în cap ca trenurile-n gară.

Pentru că în articolul ăsta, ca şi în cele viitoare, accentul va fi pus pe ceea ce fac eu, pe ceea ce-mi place mie, pe mine în general, haideţi să vă recomand mai jos cîteva frumuseţi sonore care mi-au pus creierii pe moaţe şi m-au determinat să încep şi seria de articole dedicate scrisului pe acest site.

Trei ore de sunete ambientale luate într-o mlaştină. Broscuţe, o ploicică uşoară, bufniţe, greieri… Un soundtrack bun pentru cînd ai de scris o descriere, închizi ochii şi-ţi imaginezi locul ăsta minunat, numai verdeaţă, batracieni, raze de soare iţite printre copaci şi un abur în aer de la 99% factor de umiditate. Merge alternat cu astea trei ore de sunete ambientale de noapte oleacă înfricoşătoare (mă rog, sunt amplificate artificial, dar merge).

– Sau un ambiental cu pîrîiaş şopocăind alene printre copacii seculari ai unei păduri virgine. Bine, nu neapărat virgine.

– Sau o ploaie măruntă cu tunete şi fulgere, de care te-ai adăpostit sub streaşina unei taverne de la marginea unui orăşel pustiu, într-o toamnă tîrzie. “It was a dark and stormy night…”

– Sau, cînd pun la punct o călătorie pe mare şi-mi imaginez unul dintre personajele mele aşteptînd în cabină să ridice ancora, îmi picur în urechi ambientalul ăsta: valuri izbindu-se de ţărm şi de chila navei, bătrînele grinzi ale corabiei scîrţîind a vechi în ritm cu tangajul şi ruliul provocate de hulă, bocănituri pe punte, vreun membru al echipajului rulînd butoaie cu apă şi peşte sărat în cambuză ş. cl.

– Sau, cînd visez la oceanul spaţial, încui uşile, trag hublourile, ridic scuturile şi mă delectez cu acest minunat playlist, 72 de ore de sunete ambientale din Blade Runner.

Iar dacă nu aveţi chef să plecaţi urechea la ceea ce au creat, compilat sau şterpelit alţii, aveţi oricînd ocazia să vă faceţi propriile fundaluri sonore numai bune pentru scris folosind jucăria pusă la punct de băieţii de la Ambient Mixer. Trebuie doar un pic de răbdare.

Cred că sunetele ambientale, pe lîngă faptul că încadrează frumos un fir epic, mai au un rol important: îl ajută să crească şi să se dezvolte, să facă pui. Trebuie doar să închizi ochii şi să-ţi laşi imaginaţia să zburde. E mai simplu şi funcţionează mai uşor, să zicem, decît o coloană sonoră compusă din Wardruna şi Cannibal Corpse. Părerea mea 🙂

Am păstrat la final, pe post de cîntec de lebădă, o compoziţie ascultată recent care mi-a făcut pielea de găină. Un muzicolog din Lyon, Mylene Pardoen, a adus la viaţă sunetul Parisului, aşa cum era el la 1739.

Nu vreau să ştiu cum a reuşit sau cît de apropiată de realitatea de-atunci este compoziţia. Mi-e suficient să ştiu că nu o să pot verifica niciodată pe viu (?), aşa că nu-mi rămîne decît să mă bucur de această fereastră sonoră în Chateletul Parisului în vremea lui Ludovic al XV-lea.