Despre limite sau cum prea multe întrebări au dat naştere unei povestiri

În mijlocul unei discuţii despre idei bune, idei proaste şi ce să faci în general atunci cînd ai impresia că ai pus coada la prună şi-ai inventat mersul pe jos, mă întreabă mai deunăzi un amic de unde-mi iau inspiraţia pentru povestirile scrise în ultima perioadă la Gazeta SF. Nu i-am cerut detalii, nu l-am întrebat dacă e de bine sau de rău -nici nu voiam să aflu, sincer să fiu-, i-am răspuns totuşi cu un exemplu.

“The Enigma”, un băiat celebru în lumea fanilor “body modification” – sursă: wiki

Ideea din spatele povestirii “Retro” mi-a venit uitîndu-mă la un documentar despre oameni obsedaţi (sau cu prea mare dragoste, ca să nu par prea critic) de tatuaje, piercing-uri şi cam tot ceea ce intră în vasta lume generic intitulată “body modification“. Un american tatuat cu solzi din cap pînă în picioare, cu limba despicată şi cu nişte gîlme pe frunte despre care am aflat că sunt piercing-uri subdermale.

N-am nimic cu omul, treaba lui ce face cu trupul lui propriu şi personal, pe mine m-a afectat doar în măsura în care mi s-a făcut pielea de găină cînd m-am gîndit prin ce dureri o fi trecut personajul. Pe mine mă ia cu leşin la pipotă şi cînd mă duc la analize să-mi ia sînge (“nu, doamnă, nu am nimic, am lucrat azi-noapte, nu am dormit, sunt nemîncat, fiţi serioasă cum să-mi fie frică de ace” ş. cl.).

Orişicum, reportajul respectiv mi-a pus creierii pe moaţe şi aşa păţesc mai mereu – dintr-una dau într-alta şi-mi umblă gîndurile prin cap ca trenurile, vorba lui Valentin Gora de la Divertis. Într-un final mi-am pus întrebările esenţiale ale problemei: pînă unde ne putem, eufemistic vorbind, “înfrumuseţa” corpul şi e vreo limită, sau limitele sunt în continuă expansiune, ca graniţele Imperiului Ţarist pe vremea lui Ivan cel Groaznic?

Mi-am amintit de un moment din mileniul trecut, de pe vremea cînd eram la liceu, cînd o colegă a venit la şcoală cu un pierce în limbă şi nu pot să vă spun ce rumoare a provocat printre noi. Lăsînd la o parte glumele porcoase, cam toată lumea era curioasă să vadă minunea… şi în ziua de azi, dacă vine cineva să-ţi arate un pierce prima replică ce-ţi vine în minte e “mişto, eu mi-am rupt o unghie ieri“.

De-aici am început să croşetez povestea lui Huwe Lian, fără să am un final în minte, doar o întrebare. Drept să spun, m-am simţit aşa un pic cam ca Pitagora sau Thales din Milet înainte să-şi lămurească teoremele şi nu ştiu de ce mi-a venit această comparaţie pentru că am fost corigent la matematică în liceu şi acum nu mai ştiu nici măcar să rezolv o ecuaţie de gradul I cu o necunoscută.

Ca de obicei, am pritocit ideea vreo cîteva zile şi cîteva nopţi, fără să pun pe foaie un singur rînd. La capătul unei săptămîni m-am pus la masă şi-am terminat povestirea dintr-un foc, fără să mă mai uit înapoi. Nici nu am intrat s-o corectez, mi-era teamă că dacă schimb o literă o să-ajung să schimb totul, dacă nu chiar s-o dau dracului şi s-o arunc în Recycle Bin.

Nu am un scop anume cu textul ăsta, e doar ceva ce-am vrut să scriu pentru uzul meu propriu şi personal – am observat că atunci cînd vreau să dezvolt un gînd, să fac lumină într-o idee şi nu am cu cine să fac un brainstorming… mă scoate la liman ori vorbitul de unul singur prin casă, ori scrisul într-un jurnal sau blog sau altceva similar. Nu o să vă spun ce idei mi-au venit scriind textul ăsta, dar probabil o să daţi peste ele la un moment dat 🙂

Leave a Comment