De ce scriu (şi eu) cu î din i

Sursa Foto: educatie.inmures.ro

Sunt mai bine de 12 ani de cînd am început să scriu susţinut în spaţiul virtual (întîi pe forumul Radio Guerrilla, apoi pe diverse bloguri, unele mai proprii, altele mai personale), şi cam tot atîta timp de cînd m-am decis că e musai să scriu cu î din i. Sincer să fiu, habar nu mai am de unde a plecat ideea asta, oscilez între două posibile cauze: aşa scriau băieţii de la Caţavencu în vremea aceea şi/sau din spirit de frondă la adresa celor care foloseau pe interneţi de-acum clasicele oribilităţi shi, k, asl pls, bn, lol ş. cl.

Nu mai contează cauza, e totuşi peste un deceniu de-atunci. Mai important e rezultatul: în afară de cîţiva veterani de pe vremea regimului ceauşist care-au învăţat cum e cu laptopul şi cu internetul, nu ştiu cam pe nimeni care să mai folosească î din i în scrierea de zi cu zi. De ce să fac pe ofuscatul, nici nu mă deranjează. Fiecare are dreptul să scrie cum are chef şi habar, oricum în momentul de faţă gramatica limbii române duce o luptă pierdută şi nu dă semne că-şi va reveni prea curînd. Revenind la î, recunosc că-s chiar un pic făţarnic, pentru că la job folosesc fără jenă â, dar am ajuns suficient de abil încît să schimb inconştient între î şi â, în funcţie de cei cărora mă adresez.

Eu personal nu o să fac lobby pentru scrierea cu î din i. Vreau doar să postez aici, pentru posteritate, un articol semnat de George Pruteanu, articol care mi-e teamă că la un moment dat ar putea să dispară de pe site-ul lui. Mai bine să stea aici, frumos, la mine. Să fie răspuns pentru toţi cei care ar avea de gînd să mă-ntrebe de ce î şi nu â, dar şi pentru cei care, poate, îşi pun uneori întrebarea cum e corect nu în literă, ci în spirit, ca să zic aşa.

DE CE SCRIU CU Î DIN I

Scriu cu î din i…

…Pentru că iniţiativa Academiei, din 17 februarie 1993, prin care s-a reintrodus în ortografia românească litera â (în afara cuvîntului „român“ şi a derivatelor sale, unde figura din 1965), a fost o eroare ştiinţifică, generată de un anume sentimentalism anti-comunist (bazat şi pe legenda că î-ul din i ne-ar fi fost impus de oamenii lui Stalin, deşi î-ul din i a fost practicat, de mari nume ale literelor româneşti, la Viaţa Românească, încă din anii ’20 ai secolului trecut, cu mult înaintea apariţiei comunismului la noi). Cei doi lingvişti membri ai Academiei au votat unul „împotrivă“, celălalt „abţinere“. Toate institutele de lingvistică din ţară au dezaprobat decizia.

…Pentru că, prin readoptarea lui â din a, ortografia românească se complică în mod artificial, introducîndu-se un criteriu mecanic, arbitrar şi străin spiritului limbii române: acela dacă un sunet se află în interiorul cuvîntului sau la una din extremităţile sale. Ar trebui, e.g.°,  să scriem a târî (cu două litere diferite pentru exact acelaşi sunet),  dar eu târâi (schimbînd din nou litera, pentru că e în altă poziţie)… A scrie un sunet într-un fel dacă e-n corpul cuvîntului şi-n alt fel dacă e la unul din capete e o procedură care sfidează claritatea latină a limbii române şi principiul dominant fonetic al ortografiei româneşti, conform căruia un sunet sau un grup de sunete se transcrie (aproape) întotdeauna cu aceeaşi literă, respectiv cu acelaşi grup de litere. Au spus-o mari cărturari, atît români (Rădulescu-Motru, A.Scriban, Philippide, Densusianu, G.Ivănescu, G.Ibrăileanu, E. Coşeriu, Mioara Avram) cît şi străini (A. Meillet, R.Lepsius, Alf Lombard).

…Pentru că î-ul provine dintr-un a în doar cca 31% din cuvinte; în marea majoritate a cazurilor (69%), î-ul provine din cuvinte (fie latineşti, fie de altă origine) CARE NU CONŢINEAU SUNETUL/LITERA A în locul respectiv, ci unul/una din sunetele/literele E, I, O sau U, aşa că transcrierea sa azi prin â este absurdă. Dacă am fi paroxistic de pedanţi, ar trebui să-l transcriem cu (“e” cu accent circonflex), (“o” cu accent circonflex) sau (“u” cu accent circonflex). Iată doar cîteva exemple:

* î din e: monumentum>mormînt (=mormênt!), tenerus>tînăr (=tênăr!), ventus>vînt (= vênt!) freiner (fr.)> a frîna (=a frêna!) netengu(sl.)>nătîng (=nătêng!) frengi (tc.)>frînghie (=frênghie!);

* î din i: luminaria>lumînare, ridere>a rîde, ripa>rîpă, sinus>sîn, stringere>a strînge, rivus>rîu drîmbă (sl.) geamlîc (tc.);

* î din o: fontana>fîntînă (=fôntână!), longum>lîngă (=lôngă!) monastiri (sl.)>mînăstire (mônăstire!) limoni (gr.)>lămîie (=lămôie!) gond (magh.)>gînd (=gônd!);

î din u: aduncum>adînc (=adûnc!), perturnicula>potîrniche (=potûrniche!), hirundinella>rîndunică (=rûndunică!) gîndac (=gûndac!), mîrşav (=mûrşav!), zvîrli (zvûrli!), smîrc (=smûrc!) (sl.)   tărîm (tc.) (=tărûm!).

…Pentru că, în cazul cuvintelor în care sunetul î provine dintr-un a, numai aproximativ o jumătate (15% din total) sunt de origine latină2, aşa încît â-ul din cca 85% dintre situaţii nu are cum să constituie mult invocata „probă de latinitate a limbii noastre“, de care, oricum, în anul 2002 nu cred că mai e nevoie decît pentru inamicii oligofreni.

…Pentru că o altă dovadă strălucitoare a legăturii intrinsece, a “înrudirii” interne dintre i şi î  (şi nicicum între a şi î) o constituie alternanţele fonetice:

* în pronunţie dialectală (ardelenească, moldovenească), foarte adesea sunetul i se transformă în î, niciodată însă sunetul a: ţigan>ţîgan, sifon>sîfon, silă>sîlă, stingă>stîngă (la Eminescu rimează cu plîngă), stins>stîns, şi>şî, şină>şînă, ţine>ţîne, ţiui>ţîui, ziua>zîua etc.;

* multe substantive prezintă transformarea lui î în i prin trecerea de la singular la plural sau de la masculin la feminin: cuvînt-cuvinte, jurămînt-jurăminte, mormînt-morminte, sfînt-sfinte-sfinţi; tînăr-tineri etc.;

* în cursul conjugării unor verbe, i devine î: a vinde-eu vînd-tu vinzi-ei vînd etc.

… În acelaşi sens, o dovadă o constituie faptul că la mari maeştri ai limbii române, ca Eminescu, vocabule terminate în -înd, -îndă sau -întă rimează cu altele terminate în -ind, -indă sau -intă, întrucît î-ul e perceput ca o ipostază a lui i [e.g.: Călin (File din poveste) – grindă / tremurîndă; oglindă / surîzîndă sau în Întunericul şi poetul – ţintă / frămîntă]. Aşa era şi la Alecsandri (Cu timpul tot ce-i putred se scutură pe rînd / Şi fructele frumoase rămîn pe crengi lucind  – Ovidiu). Nu vom găsi nicăieri o rimă -and / ând.

Din aceste motive ştiinţifice, mi se pare absurd să scriu cu î din a.

George PRUTEANU
România literară, nr. 42, 23 oct. 2002

Leave a Comment