Fericirea stă în viagra și-n menopauză

Problemele bărbaților se rezolvă cu Viagra. Ale femeilor sunt rezolvate de menopauză.

Cam la asta s-ar putea rezuma ultima mea găselniță în materie de idei ouate de o minte aflată-n letargie de ceva vreme încoace. Și tot la fraza asta s-ar putea rezuma soluția pentru o viață perfectă. Vrei să fii fericit? Ia Viagra și mai lasă-mă dracunaiba în pace. Viagra, Cialis, Soma, cantaridă, usturoi. Nu contează cum se numește, contează rezultatul. Vrei să fii fericită? Așteaptă menopauza. Că asta am văzut întipărit cu fonturi lătărețe pe fruntea unei cucoane cu permanent. Femeia aia, trecută bine de critica vîrstă de 48,5 ani, era fericită.

Bine, în cazul bărbaților lucrurile sunt mai complicate. Mulți nu au încredere în chimicale, iar Viagra nu o vor privi ca pe un panaceu pînă cînd alcoolul, țigările, colesterolul made in ceafă de porc sau nevasta trezită brusc dimineața nu-i vor face să-și reconsidere.. poziția, ca să mă exprim brutal. Alții, mai puțin numeroși dar mai radicali, vor face rost de o pastilă albastră din motive bune, dar aplicate prost: nu pentru a-și mulțumi nevasta cu permanent, ci pentru o hîrjoană în afara legii cu temirice secretară. Sau cu vreo puștoaică săltată de la coadă de la pîine. Iar fericirea, euforia, revărsarea hormonală se duce p.., asta, dracului de suflet  atunci cînd intră noaptea pe ușă la țanc să pupe făcălețul ițit nemernicește din întuneric.

Dacă ar fi s-o luăm sistematic (iubesc cuvîntul ăsta), lucrurile cu bărbații salvați de probleme cu ajutorul Viagra ar sta cam așa. Ia bătaie echipa favorită de fotbal? E dezastru. Cum mai dai tu ochii cu alde chibiții de la lucru? Se adună nervii, se împăienjenește privirea - nu, bă, nu e de la aia, ce-am băut? Nimica toată -, se-adună înjurături claie peste grămadă pe buze, dai năvală acasă și-ți verși amarul pe nevestică. Cu Viagra, însă, cu siguranță ai vărsa altele. Să fim serioși, dacă sîngele nu se mai urcă la cap și ajunge în alte locuri, numai de ciomăgeală nu-ți mai arde. Sau îți arde, mă-nțelegi. A doua zi vei putea spune liniștit amicilor "ia mai dați-l dracu de meci, nici nu m-am uitat la TV. Eu eram în alte partide.." Și toți or să se uite cîș, invidioși, la modul "cine mă, ăsta? Cu aia?!".

Mai sînt unii, bieții băieți, frustrați din motive sexuale. Că se uită pe stradă, văd pe una țeapănă c-un urît și-și spun "clar, DE-AIA stă cu el!" În gura mare poate ar mîrîi vorbe sparte între dinți cum că pentru bani, dar toți știm ce le trece prin minte. Ia, nene, Viagra, și o să poți să umbli apoi cu capul sus. Nu mai pun la socoteală încrederea pe care o capeți, doar cînd te gîndești că ai fost zmeu paraleu cu nevastă-ta. Nu cu vreo cordelină scoasă din reviste, dar plătită, făcută cadou de amicul holtei, trecut prin viață. Cu nevasta, dom'le! Păi cum?!

Circul de la serviciu, cocoșismele, nervii, stresul, toate astea își găsesc supapa cu ajutorul unei pastile de încredere. Că pînă la urmă la asta se reduce totul, la încredere. Și cînd ai încredere, ce-ți mai lipsește ca să fii fericit? Nimic, nu mai ai de ce să te plîngi atunci.

Ei bine.. în cazul femeilor e simplu: menopauza dă numai motive de fericire. Cînd a apărut, pac! au dispărut toate sursele de nervi. Nu mai contează cît o are, că penultimul era mai nuștiucum, că poate ălălalt e așa și pe dincolo, nu mai contează vremea, culorile de sezon reflectate în modă, se rujează/machează de plăcere, mănîncă ce le place, beau ce le place, nu se mai gîndesc că ar putea rămîne însărcinate, renunță să-și schimbe culoarea părului de pe o zi pe alta, nu-și mai invidiază prietenele pentru ultimele achiziții, nu-și mai bășcăluiesc iubiții că le neglijează pe ele și/sau le apreciază pe țoapele alea de la televizor, se pot ocupa cum trebuie de copii/nepoți, croșetează, învață rețete de pus gogoșari la murat.. ce mai! Viață, liniște, pace.. trăiască menopauza!

Femeia dintre noi

EA este o figură de excepţie a epocii în care trăim. Ea femeia, nu soţia/amanta/de carieră. Acestea sunt variante (aş zice cu îmbunătăţiri, dacă nu mi-ar fi teamă apoi să mai ies din casă) mai complexe. Figură de excepţie, spuneam. Drăgălaşă, sensibilă, zâmbitoare, diafană, mereu căutînd sprijin - să treacă peste-o baltă, sau să care o plasă burduşită de cosmetice + un kg de cartofi - şi afecţiune.

Bineînţeles, avem şi reversul medaliei: femeia atotştiutoare, cea înţepată cu o replică misogină, încruntată c-a fost pipăită vizual la metrou sau aiurea, speriată pînă-n panică ba de cîini, ba că ar urmări-o vreun dubios de vreo cîteva zile încoace, femeia neputincioasă, cea mişcată pîn-la lacrimi în faţa unei pelicule de larg oftat. Ceea ce în esenţă nu e ceva rău, pînă cînd nu începe micuţa să se raporteze la situaţiile din filme, şi-atunci se cheamă că ai rupt-o-n fericire.

Da, pune şi bune, şi rele în balanţă, şi-ai să descoperi că femeia - ca om, ca prieten - poate fi ceva plăcut în viaţa unui bărbat. Atît de plăcut, încît acesta să rişte un meci de 1 la 1, profesionist, serios. Meci care să nu se lase cu ceva oale sparte, coaste rupte, ochi vineţi (poa' să fie şi de la plînsete), inimi îmbucătăţite, pîri la mama şi la frăţiorii bodyguarzi ş. cl. Pe scurt, e uşor să se-nţeleagă un om c-o femeie, şi să iasă amîndoi cîştigaţi.

Însă ce te faci cînd în partida ta unu la una mai apare unu'? Nu, nu mă refer la manejuri a trois, nici la arbitru, nici la popă, nici la moaşă, nici la vreun mucos, fir-ar să fie! Îţi place de ea, ea dă semne că te place la rîndul ei.. Şi pac! mai apare unul în peisaj. Străin sau amic, ambele variante au farmecul lor. Că e suficient să aibă de unde alege, şi femeia se va transforma din figura de excepţie a epocii actuale în Elena din Troia peste care-a fost altoit un strop din spiritul Lucreziei Borgia. Pentru că nu poate alege, şi nu poate alege pentru că nu vrea să aleagă! ''Am şi eu o viaţă, doar, merit s-o trăiesc!''

Bineînţeles, te place, dar nu e încă decisă, trebuie să cîntărească bine lucrurile, ştiu că tu ţii la mine cu adevărat, dar nu vreau să-l rănesc pe cutare, e un tip extraordinar şi nu merită asta, ai puţintică răbdare, ştii că aşa şi pe dincolo, de ce mă forţezi, nu ne face bine asta, am ieşit la un ceai, atîta tot, aşa ai de gînd să mă gelozeşti şi dacă vom fi împreună, să ştii că mama nu m-a crescut să primesc un astfel de tratament.. iar tu vei rămîne mofluz, uitîndu-te injurios spre cer şi aruncînd întrebări retorice în dulcele stil ''de ce mi se întîmplă mie, Doamne!!''.

Pentru că aşa-s unele femei, te spintecă pe dinăuntru cu uşurina cu care-ar comanda o salată dietetică. Şi uite-aşa, te-apuci să-ţi cîrpeşti inima cu bucăţele din alte femei, te-ncrunţi şi-nchizi în tine şi-ajungi să le vînezi de trofee, fără să mai ţii cont că la un moment dat.. era totul însorit şi drăgălaş, sensibil şi diafan.

Şi.. n-am luat în calcul situaţia de vis în care a treia roată la bicicletă este un el din trecut. Pentru că femeia păstrează mereu un să-i spunem, eufemistic, gînd pentru cel dinaintea actualului. Dar despre asta, în episodul următor.

De No Băsescu Day, eu votez “pentru contra”

O să fiu scurt. Românii au o fixaţie cu "nu"-ul. Sunt negativişti pînă-n străfundul prăselelor sufletului. Că de, noi n-am avut noroc.. Istoria ne-a făcut figuri, neam oropsit,  ne-au călărit toţi, turcii, fanarioţii, comuniştii, americanii, FMI-ul, nevestele..

"La ce să mă duc la vot, oricum tot ăla iese, nu mai bine stau eu acasă?" ****** "Nu risc să fac rahatu' praf, să schimb jobul, ce, nu mi-e bine aici unde sînt?" ****** "Mi-ar plăcea să cîştig la loto, dar n-am eu noroc. D-aia nici nu joc." ****** "Cum să mă autodenunţ că am dat şpagă? Funcţionarul ăla o să scape, ce, nu ştiu eu?" ****** "Nu ies în stradă, nu o agăţ pe-aia, nu, nu nu".

Ca toate ideile defensive, No Băsescu Day este o iniţiativă care nu propune nimic. A-i da peste bot lui Traian Băsescu şi a-l interzice din viaţa României pentru o zi, măcar, nu este o alternativă. E ca la meci: îi fluieri şi-i înjuri din tribune pe adversarii echipei tale, dar ăia au trei goluri avans şi mai sunt cinci minute pînă la final. Şi pleci acasă cu tristeţea înfrîngerii, dar eşti mulţumit că măcar i-ai beştelit de i-a luat mama lu' proces verbal. Iar ăilalţi au dureri acute în cot de la înjurăturile tale - se cară cu punctele la teşcherea. Aici, Băsescu este "ăilalţi". Şi în general îl doare la bască.

Iniţiativa asta cu "No Basescu Day" nu e nici rea, nici bună. Unii ar trage de-aici concluzia că este inutilă, dar lucrurile nu stau chiar aşa. Nu strică niciodată o ocazie în plus să i se aducă marinarului la cunoştinţă că nu e pus pe viaţă la putere şi că în ritmul ăsta riscă să ajungă mai hulit decît Iliescu. Ăla a trăit roşu toată viaţa lui, dar Trăienică a avut ocazia să facă ceva bun şi a cacarisit-o pe drum. Românii sînt cam timoraţi, bieţii - o fi de la pulanele minerilor? - şi preferă să mîrîie cum îs cei căţei de ţară care se simt în siguranţă în spatele ulucilor şi de-acolo fac circ.

Personal, de ce nu sunt de-acord cu No Băsescu Day? Pentru că nu-mi spune nimeni ce va fi dup-aia. Şi nu dă nimeni o alternativă viabilă la chiriaşul actual de la Cotroceni. "Bă români, noi - iniţiatorii şi susţinătorii lui No Băsescu Day - vrem să vă alăturaţi nouă ca să-l aruncăm pe ăla în lada de gunoi a istoriei. IAR ÎN LOCUL LUI, îl avem pe cutare, care e trimisul lui D-zeu pe pământ, e aşa şi pe dincolo, salvatore della patria!" Zice careva? Nu. Plus că orice mişcare în online trebuie neapărat musai urmată - chiar în paralel - de o mişcare reală, în stradă.

Sunt curios, dintre susţinătorii lui No Băsescu Day, cîţi or să se bage voluntari să susţină contracandidaţii celui care se va bate din partea PD-L la Colegiul 19, doar ca să-i dea una scurtă peste bot lui Băselu? Cîţi ar ieşi să-şi ia pîine în tricouri pe care să scrie "Tebăsescu, România - ştima noastră şi mîndria"? Cîţi ar ieşi la un miting - NEPOLITIZAT - cu scopul de-a atrage atenţia oamenilor de pe stradă - nu politicienilor, nu lui Băsescu - de problema de la Cotroceni? Şi pe onoarea mea că nu-mi plac întrebările retorice.

Ce-i trebuie românului: scut antirachetă

Bun, acum că am trecut de climaxul isteriei legate de amplasarea scutului anti-rachetă în România şi lumea bună din off şi online deja şi-a dat cu presupusa despre ce mama dracului mai vor să ne aducă tîmpiţii de americani pe ogoarele patriei, e momentul propice să trag linie şi să explic cam cum devine problema asta cu scutul.

Pentru că sînt fan Tom Clancy, ştiu că respectivul scut este în fapt o adunătură de tăblăraie de înaltă tehnologie - radare şi diverse monitoare cu sau fără multe leduri colorate - care coordonează cîteva rachete de intercepţie sol-aer. Dacă băieţii răi cu turban sau fani orez cu bobul lung lansează o rachetă balistică armată cu focos nuclear, ar fi luată la ţintă de rachetele astea mai mici care vor fi amplasate în România. Sau în apele teritoriale, dacă se decid să pună scutul pe mare (Aegis).

Asta este teoria. Am cîteva propuneri pentru strategii români şi americani care vor colabora la proiectul ăsta:

1. Scutul antirachetă ar putea fi amplasat pe unul dintre vaporaşele de agrement din parcul Herăstrău. Nu se va gîndi niciun neprieten că pe o asemenea oală plutitoare s-ar afla spuma tehnologiei americane de apărare.
2. Pentru că jucăria asta ar putea face cu ochiul duşmanilor democraţiei - care, ca tot omu', ar prefera să facă pîrtie pe drum în cazul în care-ar vrea să testeze nervii occidentalilor cu un ICBM -, propun ca toată lumea să fie informată că scutul antirachetă a fost amplasat în turnuleţele palatelor ţigăneşti de la Strehaia şi din Buzeşti. Cu elemente înaintate.. eventual pe dealul Cotrocenilor şi la Palatul Parlamentului.
3. La final, un sfat pentru liniştea ruşilor: să nu-şi facă griji prea mari că ne-am dat pe faţă cu halitorii de hamburger udat cu Coca Cola. Românii au fost mereu experţi în întoarcerea armelor. Să ne amintim, numai, momentele 1916 (aveam alianţă degeaba cu Puterile Centrale), 1918 (am intrat iarăşi în luptă contra nemţilor, după pacea de la Bucureşti), 23 august 1944 şi, de ce nu, chiar şi 1968 - criza din Cehoslovacia şi virulenţa anti-sovietică a Primului Cizmar al ţării.

La prima vedere, scutul antirachetă este, într-adevăr, o protecţie în plus pentru români. Numai că am nişte dileme.. Am înţeles că ar costa al dracului de mult. Nu puteam să îi lăsăm pe bulgari să-l achite ş-apoi, în numele prieteniei între popoare, să ne aciuăm şi noi la coasta lor?

A, şi încă ceva. E secolul 21, cît or mai fi valabile şi rachetele astea nucleare? Mîine-poimîine o să ne trezim că vine moda laserelor şi a atacurilor energetice la scară mondială, iar noi o să ne jucăm tot cu rachetele, ca-n anii '50.Tipic românesc, întîrziaţii planetari.

La final, problema cea mai gravă: dacă se trezesc fiţele de România că ar dori, la rîndul lor, cîte-un scut d-ăsta antirachetă miniaturizat şi poleit cu aur, pe bordul Bentley-ului?!

Funeralii româneşti

Mă fascinează înmormîntările mioritice. Au un - era să zic ''parfum'' - ceva al lor, un jenesecua aparte, o părticică din felul lumii înglobat în acel ritual care se repetă de sute de ani atunci cînd vreun român mai dă ortu' popii. E o diferenţă, zic, între înmormîntările catolice, liniştite, îmbibate de-o tristeţe decentă, şi cele înmormîntări ortodoxe de la noi. Că aţi văzut mai toţi ce-i aia îngropăciune la noi, nu mă prea îndoiesc. Ştiţi deci, carevreasăzică, întregul obiceiu. Încă de cînd se aduce mortu' în casă, îi spălat, îi primenit, ferchezuit, e aşezat pe o masă în camera a bună, păzit de vreo cîteva babe, jumulindu-şi măramele şi bîţîindu-şi trupurile, femei degrabă vărsătoare de lacrime la comandă şi pururea pregătite c-o suită de zbierete rimate. Ăsta-i cercul 1 al îngropăciunii la români.

Al doilea cerc e format din purtătorii de căciuli, bărbaţii. La doi paşi în spate, oamenii dau din cap a înţelegere şi-a smerenie - că de, mortul e mort -, cu mîinile înfiletate una-ntr-alta la spate şi capetele pleşuve plecate în semn de înţelegere a misterului vieţii ş-al morţii. Hai, un ţoi de ţuică merge, să fie de sufletu' mortului, că tare-i mai plăcea licoarea aiasta galbină, mă Vasile.. Al treilea cerc - puradeii casei, dar şi-ai vecinilor şi-ai altora, veniţi de pe temiriunde la priveghi, al treilea cerc, zic, seamănă cu cu o gaşcă de electroni pe orbită. Agitaţi, tensionaţi că habar n-au ce se întîmplă, dar după urecheala luată de-al lu' naşu' Costache după ce-a trîntit oala cu tămîie, nu mai riscă niciunul să mişte-n front.

Apropo de front, pe lîngă încăperea unde se află rămăşiţele pămînteşti ale celui trecut la cele veşnice roieşte o armată întreagă de rude, apropiaţi şi-alţii care fac o mulţime de lucruri pentru buna desfăşurare a lucrurilor. Unele fac demîncare pentru apropiata pomană, alţii fac ordine, alţii fac dezordine, nişte unii analizează posesiunile şi împart deja bunurile defunctului (sau defunctei, să nu fim discriminativi) iar cei mai mulţi discută despre lucruri mult prea ancorate în cea lume reală ca să aibă de-a face cu înmormîntarea la care participă. Cu alte cuvinte, îşi văd de-ale lor.

Nu o să intru în detalii - ce face preotul, cînd vine, cînd pleacă, ce fac ai casei, cine sapă groapa, cine înnoadă prosoape cu monede în colţuri, cine pregăteşte crucea, cine.. - pentru că cei mai mulţi ştiţi despre ce este vorba iar ceilalţi care habar n-aveţi.. o să aflaţi curînd, chit că nu vreţi. Că asta e, oamenii mai şi mor. De fapt, unde am vrut să ajung, cu toată înşiruirea asta incompletă de oameni şi fapte? Uite aici: la pomana de după (nu am căderea să pun în discuţie obiceiul în sine) îngropăciune.

Ei bine, la pomana de după - care de regulă are loc la vreo trei zile după ce omu' şi-a încheiat socotelile cu astă lume - apare deseori un schimb de replici care pentru mine înseamnă chintesenţa inteligenţei mioritice: în vreme ce mai toată lumea-i liniştită şi bagă la ramazan cu abnegaţie, se mai găseşte cîte-o băbuţă (că e musai să fie femeie) care să-şi lipească mîinile de cel batic şi să urle în gura mare cîteva ''un'te dusăşi tu, omuleeeeeee... mă lăsaşi sîngurăîîîî p-astă lumeeeei, ce mă fac ieeeeeu (ce să face cupilaşii etc.)". Iată că întotdeauna se mai găseşte cîte unu' care, între două dumicaturi, cearcă a linişti spiritele cu replica ''lasă, tu, femeie, mortu' de la groapă nu se mai întoarce..''

Poftim! Cine zicea că românii nu-s oameni inteligenţi?! E drept că-i nevoie de vreo trei zile să le pice fisa, dar mai contează?! Eheeei, vericule, românii sînt un neam tare dat dracului, să nu mai am parte veci pururea de-o sarma(lă) dacă nu e aşa...