Melancolisme

Gaudeamus igitur – Viața la cămin

Sibiu, anul de grație 2004, final de septembrie. Peste cîteva zile începea anul 4 de facultate. Începea, nu începeam, că sincer să fiu nu eram prea grăbit să plec la drum odată cu el. Licența, taicule. Scobeală în creier, documentație, nopți nedormite, tutungeală și cafegeală grup, bulăneală neam. Stres, că de.. Asudări sinistre pe coridoarele facultății, la coadă la dom’ profesor X. Ți-a acceptat, mă, proiectul de licență? E, mi-a acceptat pe dracu. Cică am furat ideea cu tot cu plan de la unul care-a terminat în 2002, nemernicu’! Ești nebun? De unde o fi scos-o? Nu știu, frate, cum s-a prins, că în anul ăla nu era în comisie. Ghinion, tată..

Eram încă în perioada boemă a studenției. Mergeam la cursuri cînd aveam chef, cînd mă trezeam sau cînd aveam bani să trec strada. Să trec strada la terasa-pizzeria-clubul de peste drum, zic. Era fainfrumos în perioada ceea, pe onoarea mea. Lucram pe veresie la un ziar local, făceam teren, prindeam meserie.. Făceam teren că eram bătut în cap și nu știam că pot sta ca belferu-n redacție călare pe telefoane, cum e moda acum. Nu mă plîng, îmi plăcea. Mă băgam în seamă cu lumea, scoteam patalamaua de la redacție la înaintare să fie treaba oficială, vedeam orașul, mă simțeam ca un turist. Partea cu banii era mai puțin importantă atunci.

Țin minte că de la ziarul ăla am luat salar – în cele cinci luni cumulat cît am lucrat la ei – două pungi de-un kil de mălai, două de făină, una de zahăr, o sticlă de oțet, una de ulei și un cozonac. A, stai, asta nu a fost salariul, a fost prima de Paște. Deci nu, bani nu am luat. Produse. Tata: ”Lasă, mă, că sînt bune și astea. Să le trimiți acasă, că le decontez.” Nu le-am trimis. Nu eram tîmpit, evident. L-am pus pe amicul Dan să se bage-n ele. A mermelit omul meu niște pește de Cibin de numa’-numa’, prins cu mînuța lui. Clean. Mic, urît, oase.. Era să mor înecat atunci, dar doar era. Vorba aia: și cînd fu la lumînare, detei un pic din picioare..

În acel septembrie de pomină, sălbatic să-i zic, prinsesem cheag în căminul 7 din Sibiu. Celebra cameră 205 din căminul 7. Ce-ai întrebat, tu ăla, ochelaristu’ mocofan din spate? De ce era celebră? Ehei.. Habitam într-o cameră de șase persoane, în care se aflau opt paturi și stăteau nouă suflete. Nu e de speriat, că era o cameră mare, spațioasă. Spațioasă că erau doar două dulapuri  și o masă pătrată, de patru persoane. Dar aveam șase scaune, nu ca alți amărîți din căminul ăla, care mîncau pe marginea patului, cu blidul în poală. Șase. Numărul perfect pentru renț. În rest, camera se plia bine pe nevoile noastre studențești. Avea linoleum.. pe ici, pe colo, dar avea. Dădea un aspect plăcut, cromatica se potrivea cu blănile nefinisate și nerașchetate ce mai răsăreau prin găurile covorului pe care probabil călcase și Blaga, în tinerețea sa legionară.

Încă de la început m-a amuzat baia, aflată la capătul coridorului. Două hale, una cu ”ghivete”, alta cu dușuri. La mijloc, trei veceuri turcești. Din cele 15 chiuvete, mergeau două, restul erau înfundate sau nu aveau robineți. Mai venea cîte un deștept de la inginerie cu cheia franceză după el și deschidea cîte una, să spele angarale. Ce distracție era cînd ne trezeam dimineața cu inundație pe hol! Cele care funcționau nu aveau robineți, iar apa țîșnea la verticală prin țevile lipsă. Arteziene..

Mi-a luat două luni să pot merge la duș la o altă oră, nu la 11 noaptea. Păi.. dușurile nu aveau uși, dom’le. Iar eu eram pudic. Nu mă simțeam în largul meu cînd îmi umbla prin spate vreun coleg cu prosopul pe el, în căutarea unei cabine unde să funcționeze dușul. Doar nu credeați că.. Normal că nu funcționau toate. Normal că nu aveau capete-stropitori. Simțeam că mă spăl cu furtunul de pompieri, dar era bine, în felul ăsta scăpam de mătreață. Probabil tot în felul ăsta am scăpat și de 75% din păr, dar nu are rost să dezgrop morții.

Era distractiv cînd venea vreo fată la duș. Păi da! că erau și fete în căminul ăla, deși foarte puține. Se pare că administratorilor le era greu să găsească destule reprezentante ale sexului slab suficient de aventuroase. Slabe de înger, asta era! Distractiv cu alea trei fete era că veneau mereu escortate de vreo prietenă – sau chiar de vreun prieten – la duș. Escorta ținea prosopul sus, (să nu fileze neanderthalienii care își făceau de lucru din întîmplare prin zonă), fata se dușa, lumea strălucea. A, iar eu… m-am obișnuit cu ideea și după două luni am lăsat rușinea la garderobă. Mă puteam spăla ca tot omul, pe lumină. Naturală, că nu știu dacă am apucat să precizez, dar becurile nu mergeau. Adică nu că nu mergeau, că nu avea ce să meargă.. În fine. Noi să fim sănătoși.

Și chiar eram sănătoși, zău. Mîncam ca sparții. Cînd aveam ce. Cînd nu, mergea și o bere. Toți cei care locuiau în căminul 7 primeau, odată cu dreptul onorant de-a locui acolo, și cartele de masă. O masă pe zi. Papa bun, sănătos, ecologic, fără E-uri. Nu prea aveau de unde să fie E-uri în zeama aia limpede. Acum, cei care nu aveau cartele – vreo 60% dintre căminiști care, băieți descurcăreți, o dăduseră la pace cu administratorul și achitau jumătate din prețul cazării, fix în buzunarele omului – găteau pe reșouri, mîncau la amici, în oraș sau făceau foa.. mă rog, băieții preferau hrana lichidă. Că baruri erau destule.

Rost de rîs și panaramă era întotdeauna cînd ne adunam doi-trei inși să dăm viață unei oale de mîncare. Daa, păi cum? Ne împărțeam rolurile: unul făcea piața – lua palierul la rînd, cerea un cartof de la 203, încă unul de la 204, (a, nu aveți, dar o ceapă?), niște orez de la 206, un morcov de la 209 ș.a. Un al doilea ins spăla vasele, uneltele muncii. Postul ăsta se trăgea la sorți, că nu era ușor să speli un maldăr de farfurii pe care resturile de la experiența culinară de acum trei săptămîni s-au cimentat de-a binelea. Al treilea era omul cu banii. Omul care contribuia cu ce nu găsea piețarul prin vecini. Omul care lua “udeala”. Iar al patrulea ins.. încălzea reșoul. Eh, trebuia să fie unul responsabil cu buna dispoziție. De care aveam nevoie ca să nu facem o criză de nervi cînd, la final, apăreau ceilalți colegi de cameră de la fotbal, cu foamea-n glandă și cu farfuriile-n dinți. “Ooo, ia să vedem noi, ce ați gătit bun?!”

Operațiunea ”Grătarul„ – Sulina 2009

Pentru Dinamo

Am ajuns microbist dintr-o întîmplare. În clasa a 5-a (1994, adică), eram legitimat la clubul de karate Dinamo Slatina. Eram deja veteran, aveam trei ani la activ. Ei bine.. în vara aceea s-au făcut treninguri pe comandă, cu numele clubului inscripţionat pe spate. A fost suficient să merg o singură dată la şcoală, îmbrăcat în echipament, ca să mă eticheteze dragii mei colegi drept ‘dinamovist’, deşi eu habar n-aveam cine-s ăia.

Afară de încă un coleg de clasă, restul erau ori craiovişti, ori stelişti. Băieţii m-au prins repede în miştouri şi azi aşa, mîine-aşa.. Pînă la urmă mi-am asumat identitatea, s-a lipit eticheta de mine şi-am căzut în habotnicie. Da, bă, sunt dinamovist, acu’ lasă-mă în pace, bre (sărisem nişte etape atunci – într-a cincea nu mă interesau maşinuţele sau fotbalul, ci fetele – eram îndrăgostit lulea de o colegă de clasă).

Lucrurile au evoluat neplăcut pentru Dinamo, în anii următori. A fost scandalul cu Vasile Ianul, au plecat jucătorii mari care măi rămăseseră, după World Cup ’94.. Eram abonat la Sportul Românesc, pe vremea cînd patron era mogulul media Dumitru Dragomir (iar columnist de primă pagină era Corneliu Vadim Tudor – dar ce ştiam eu pe-atunci?) şi adunasem sute de numere din ziarul ăla alb-negru, ba chiar cîte două-trei exemplare atunci cînd Dinamo Bucureşti bătea pe cîte cineva mare, chit că se întîmpla rar de tot.

Devenisem mare microbist, într-a 9-a şi a 10-a pictam toate caietele cu sigla echipei şi înjuram în surdină, că prin ’97 – ’98 Dinamo era ciuca bătăilor în campionat, cu antrenori ca Viorel Hizo şi Cornel Ţălnar. Am prins în faţa televizorului dezastrele cu pescarii de la Knattspyrnuffelag, cafteala luată de la Steaua (5-0 în Ghencea), umilinţa istorică din meciul cu Foresta Fălticeni.. Apoi au venit anii 2000 şi titlurile cucerite.. cupele, eventul cu Dinu şi Andone, bucuria de după meciul cu Everton, nu mai spun de cîteva derby-uri în care au tăvălit pe jos cu Steaua şi cu Rapid.

Eroii mei s-au numit Mihalcea, Niculae, Dobre, Tararache, Petre, Mutu, Dănciulescu, Niculescu, Alexa, Contra, Tîlvan, Hîldan, Kiriţă şi mulţi alţii care nu se compară cu veteranii de demult, pomeniţi aici de Marieta, dar care mi-au dat bucurii, cîndva. Ziceam acum vreun an că mă las de microbism, pentru că nemernicii de jucători ai lui Dinamo nu merită să fie susţinuţi, mama lor de beţivi şi curvari. Dar nu e chiar aşa. Am susţinut echipa într-o perioadă de umilinţe, am susţinut-o mai tîrziu, cînd era spaima adversarilor… Nu pot să nu-i susţin. Asta-i viaţa, ca o roată. Win some, loose some.

Există o vorbă în folclorul fanilor:

Suporteri pentru culori, nu pentru jucători.