de chichi
Melancolisme
Gaudeamus igitur – Viața la cămin
Sibiu, anul de grație 2004, final de septembrie. Peste cîteva zile începea anul 4 de facultate. Începea, nu începeam, că sincer să fiu nu eram prea grăbit să plec la drum odată cu el. Licența, taicule. Scobeală în creier, documentație, nopți nedormite, tutungeală și cafegeală grup, bulăneală neam. Stres, că de.. Asudări sinistre pe coridoarele facultății, la coadă la dom’ profesor X. Ți-a acceptat, mă, proiectul de licență? E, mi-a acceptat pe dracu. Cică am furat ideea cu tot cu plan de la unul care-a terminat în 2002, nemernicu’! Ești nebun? De unde o fi scos-o? Nu știu, frate, cum s-a prins, că în anul ăla nu era în comisie. Ghinion, tată..
Eram încă în perioada boemă a studenției. Mergeam la cursuri cînd aveam chef, cînd mă trezeam sau cînd aveam bani să trec strada. Să trec strada la terasa-pizzeria-clubul de peste drum, zic. Era fainfrumos în perioada ceea, pe onoarea mea. Lucram pe veresie la un ziar local, făceam teren, prindeam meserie.. Făceam teren că eram bătut în cap și nu știam că pot sta ca belferu-n redacție călare pe telefoane, cum e moda acum. Nu mă plîng, îmi plăcea. Mă băgam în seamă cu lumea, scoteam patalamaua de la redacție la înaintare să fie treaba oficială, vedeam orașul, mă simțeam ca un turist. Partea cu banii era mai puțin importantă atunci.
Țin minte că de la ziarul ăla am luat salar – în cele cinci luni cumulat cît am lucrat la ei – două pungi de-un kil de mălai, două de făină, una de zahăr, o sticlă de oțet, una de ulei și un cozonac. A, stai, asta nu a fost salariul, a fost prima de Paște. Deci nu, bani nu am luat. Produse. Tata: ”Lasă, mă, că sînt bune și astea. Să le trimiți acasă, că le decontez.” Nu le-am trimis. Nu eram tîmpit, evident. L-am pus pe amicul Dan să se bage-n ele. A mermelit omul meu niște pește de Cibin de numa’-numa’, prins cu mînuța lui. Clean. Mic, urît, oase.. Era să mor înecat atunci, dar doar era. Vorba aia: și cînd fu la lumînare, detei un pic din picioare..
În acel septembrie de pomină, sălbatic să-i zic, prinsesem cheag în căminul 7 din Sibiu. Celebra cameră 205 din căminul 7. Ce-ai întrebat, tu ăla, ochelaristu’ mocofan din spate? De ce era celebră? Ehei.. Habitam într-o cameră de șase persoane, în care se aflau opt paturi și stăteau nouă suflete. Nu e de speriat, că era o cameră mare, spațioasă. Spațioasă că erau doar două dulapuri și o masă pătrată, de patru persoane. Dar aveam șase scaune, nu ca alți amărîți din căminul ăla, care mîncau pe marginea patului, cu blidul în poală. Șase. Numărul perfect pentru renț. În rest, camera se plia bine pe nevoile noastre studențești. Avea linoleum.. pe ici, pe colo, dar avea. Dădea un aspect plăcut, cromatica se potrivea cu blănile nefinisate și nerașchetate ce mai răsăreau prin găurile covorului pe care probabil călcase și Blaga, în tinerețea sa legionară.
Încă de la început m-a amuzat baia, aflată la capătul coridorului. Două hale, una cu ”ghivete”, alta cu dușuri. La mijloc, trei veceuri turcești. Din cele 15 chiuvete, mergeau două, restul erau înfundate sau nu aveau robineți. Mai venea cîte un deștept de la inginerie cu cheia franceză după el și deschidea cîte una, să spele angarale. Ce distracție era cînd ne trezeam dimineața cu inundație pe hol! Cele care funcționau nu aveau robineți, iar apa țîșnea la verticală prin țevile lipsă. Arteziene..
Mi-a luat două luni să pot merge la duș la o altă oră, nu la 11 noaptea. Păi.. dușurile nu aveau uși, dom’le. Iar eu eram pudic. Nu mă simțeam în largul meu cînd îmi umbla prin spate vreun coleg cu prosopul pe el, în căutarea unei cabine unde să funcționeze dușul. Doar nu credeați că.. Normal că nu funcționau toate. Normal că nu aveau capete-stropitori. Simțeam că mă spăl cu furtunul de pompieri, dar era bine, în felul ăsta scăpam de mătreață. Probabil tot în felul ăsta am scăpat și de 75% din păr, dar nu are rost să dezgrop morții.
Era distractiv cînd venea vreo fată la duș. Păi da! că erau și fete în căminul ăla, deși foarte puține. Se pare că administratorilor le era greu să găsească destule reprezentante ale sexului slab suficient de aventuroase. Slabe de înger, asta era! Distractiv cu alea trei fete era că veneau mereu escortate de vreo prietenă – sau chiar de vreun prieten – la duș. Escorta ținea prosopul sus, (să nu fileze neanderthalienii care își făceau de lucru din întîmplare prin zonă), fata se dușa, lumea strălucea. A, iar eu… m-am obișnuit cu ideea și după două luni am lăsat rușinea la garderobă. Mă puteam spăla ca tot omul, pe lumină. Naturală, că nu știu dacă am apucat să precizez, dar becurile nu mergeau. Adică nu că nu mergeau, că nu avea ce să meargă.. În fine. Noi să fim sănătoși.
Și chiar eram sănătoși, zău. Mîncam ca sparții. Cînd aveam ce. Cînd nu, mergea și o bere. Toți cei care locuiau în căminul 7 primeau, odată cu dreptul onorant de-a locui acolo, și cartele de masă. O masă pe zi. Papa bun, sănătos, ecologic, fără E-uri. Nu prea aveau de unde să fie E-uri în zeama aia limpede. Acum, cei care nu aveau cartele – vreo 60% dintre căminiști care, băieți descurcăreți, o dăduseră la pace cu administratorul și achitau jumătate din prețul cazării, fix în buzunarele omului – găteau pe reșouri, mîncau la amici, în oraș sau făceau foa.. mă rog, băieții preferau hrana lichidă. Că baruri erau destule.
Rost de rîs și panaramă era întotdeauna cînd ne adunam doi-trei inși să dăm viață unei oale de mîncare. Daa, păi cum? Ne împărțeam rolurile: unul făcea piața – lua palierul la rînd, cerea un cartof de la 203, încă unul de la 204, (a, nu aveți, dar o ceapă?), niște orez de la 206, un morcov de la 209 ș.a. Un al doilea ins spăla vasele, uneltele muncii. Postul ăsta se trăgea la sorți, că nu era ușor să speli un maldăr de farfurii pe care resturile de la experiența culinară de acum trei săptămîni s-au cimentat de-a binelea. Al treilea era omul cu banii. Omul care contribuia cu ce nu găsea piețarul prin vecini. Omul care lua “udeala”. Iar al patrulea ins.. încălzea reșoul. Eh, trebuia să fie unul responsabil cu buna dispoziție. De care aveam nevoie ca să nu facem o criză de nervi cînd, la final, apăreau ceilalți colegi de cameră de la fotbal, cu foamea-n glandă și cu farfuriile-n dinți. “Ooo, ia să vedem noi, ce ați gătit bun?!”
Pentru Dinamo
Feb 21st
Am ajuns microbist dintr-o întîmplare. În clasa a 5-a (1994, adică), eram legitimat la clubul de karate Dinamo Slatina. Eram deja veteran, aveam trei ani la activ. Ei bine.. în vara aceea s-au făcut treninguri pe comandă, cu numele clubului inscripţionat pe spate. A fost suficient să merg o singură dată la şcoală, îmbrăcat în echipament, ca să mă eticheteze dragii mei colegi drept ‘dinamovist’, deşi eu habar n-aveam cine-s ăia.
Afară de încă un coleg de clasă, restul erau ori craiovişti, ori stelişti. Băieţii m-au prins repede în miştouri şi azi aşa, mîine-aşa.. Pînă la urmă mi-am asumat identitatea, s-a lipit eticheta de mine şi-am căzut în habotnicie. Da, bă, sunt dinamovist, acu’ lasă-mă în pace, bre (sărisem nişte etape atunci – într-a cincea nu mă interesau maşinuţele sau fotbalul, ci fetele – eram îndrăgostit lulea de o colegă de clasă).
Lucrurile au evoluat neplăcut pentru Dinamo, în anii următori. A fost scandalul cu Vasile Ianul, au plecat jucătorii mari care măi rămăseseră, după World Cup ’94.. Eram abonat la Sportul Românesc, pe vremea cînd patron era mogulul media Dumitru Dragomir (iar columnist de primă pagină era Corneliu Vadim Tudor – dar ce ştiam eu pe-atunci?) şi adunasem sute de numere din ziarul ăla alb-negru, ba chiar cîte două-trei exemplare atunci cînd Dinamo Bucureşti bătea pe cîte cineva mare, chit că se întîmpla rar de tot.
Devenisem mare microbist, într-a 9-a şi a 10-a pictam toate caietele cu sigla echipei şi înjuram în surdină, că prin ’97 – ’98 Dinamo era ciuca bătăilor în campionat, cu antrenori ca Viorel Hizo şi Cornel Ţălnar. Am prins în faţa televizorului dezastrele cu pescarii de la Knattspyrnuffelag, cafteala luată de la Steaua (5-0 în Ghencea), umilinţa istorică din meciul cu Foresta Fălticeni.. Apoi au venit anii 2000 şi titlurile cucerite.. cupele, eventul cu Dinu şi Andone, bucuria de după meciul cu Everton, nu mai spun de cîteva derby-uri în care au tăvălit pe jos cu Steaua şi cu Rapid.
Eroii mei s-au numit Mihalcea, Niculae, Dobre, Tararache, Petre, Mutu, Dănciulescu, Niculescu, Alexa, Contra, Tîlvan, Hîldan, Kiriţă şi mulţi alţii care nu se compară cu veteranii de demult, pomeniţi aici de Marieta, dar care mi-au dat bucurii, cîndva. Ziceam acum vreun an că mă las de microbism, pentru că nemernicii de jucători ai lui Dinamo nu merită să fie susţinuţi, mama lor de beţivi şi curvari. Dar nu e chiar aşa. Am susţinut echipa într-o perioadă de umilinţe, am susţinut-o mai tîrziu, cînd era spaima adversarilor… Nu pot să nu-i susţin. Asta-i viaţa, ca o roată. Win some, loose some.
Există o vorbă în folclorul fanilor:
Suporteri pentru culori, nu pentru jucători.
Majoratul meu – o istorie neromanţată
Jan 29th
Şapte mai 2001…
a fost o zi mare în istoria calendaristică a personajului Paul Cristian Dimulescu. În ziua aceea am împlinit magica vîrstă de 18 ani. Să nu creadă careva că respectiva schimbare de număr a însemnat ceva special pentru mine, afară de simbolismul intrinsec al celor două cifre. Eram MAJOR, puteam vota, puteam consuma alcool în toate barurile şi speluncile de pe teritoriul ţării româneşti, ba chiar şi-n alte cîteva locaţii din lumea largă, puteam cere ţigări la orice chioşc fără să provoc priviri chiondorîşe de la vînzătoare, iar în cazul în care vreunei cucoane sărite bine de-o anumită vîrstă i se punea pata pe mine, putea să mă înghesuie în vreun colţ fără teama că s-ar putea trezi mai tîrziu cu avocatul şi-o citaţie la uşă, pe teme de pedofilie galopantă.
Nu are rost să mă dau uşă de biserică: eram dedulcit la unele mici plăceri ale vieţii încă înainte să trec de 18 ani. De băut, mai beam, de fumat – oho! numai ţigări bune. Red & White, Winchester, Hollywood, LM, iar la ocazii speciale cîte un Rothmans sau Dunhill făceau casă bună cu mine – ştiam eu de unde să le procur. E drept, eram încă virgin, dar asta nu mă împiedica să am o reputaţie de afemeiat printre cunoscuţi. Reputaţie fabricată, dar reputaţie. Ce mai contau micile detalii tehnice?!
Petrecerea mea…
de majorat nu a avut nimic special faţă de alte milioane de petreceri similare. Se putea să fie mai bine, se putea să fie mai rău. A avut, însă, nişte particularităţi, iar în istoria care urmează o să încerc să le scot, rînd pe rînd, la iveală. În primul rînd, e cazul să fac cîteva specificaţii. Prima şi cea mai importantă: pe 7 mai 2001 eram în clasa a 12-a. Ultimul din gaşcă, ultimul din an, probabil, care ajungea la majorat. Pentru că ai mei au avut fericita inspiraţie să mă trimită la şcoală încă de la 6 ani, am fost mereu juniorul de vîrstă, în mai toate comunităţile din care-am făcut parte sau pe lîngă care m-am aciuat. Majoritatea prietenilor mei trecuseră hopul cel mare încă din clasa a 11-a, doar vreo doi-trei dintre ei au devenit bărbaţi în clasa a 12-a. Asta a fost un lucru bun, pe de-o parte: majoratul meu a fost ultimul eveniment major din liceu, picat chiar înaintea bacalaureatului. Şi toţi se aşteptau să iasă o circotecă mai ceva ca bacanalele şi saturnaliile romanilor.
Care toţi?
Păi eram o adunătură, dom’le.. numai unu’ şi unu’. Era, într-o ordine total aleatorie, George Bălan, zis ”Bălan”, un tip zăpăcit despre care mai toţi spuneau că nu e pe treaba lui. De, avea omu’ momentele lui de derapaj, dar era de-al nostru. Bălan avea prietenă, o tipă mai mică decît noi, despre care aveam obiceiul să spunem că-i suge toată vlaga, plus ceva de prin portofel. Nu mai ştiu cum o chema, o să-i spun Cristina. Apoi era Alex Polch, zis ”Dispe”, zis Pintescu (să trăieşti, bă! Poliţia e cu noi!), despre care am mai vorbit eu prin blog în repetate rînduri. Alex era craiul grupului, primul cu prietenă stabilă, primul cu a doua prietenă stabilă şi tot aşa. Mă rog, propriul lui majorat, petrecut cu fix un an înainte de al meu, l-a prins între femei, ca să mă exprim poetic, şi prezentă acolo a fost o singură persoană de sex feminin pierdută într-o haită de hăndrălăi. Care dansau la bustul gol pe muzici greceşti. Ca să-mi fac un punct de glorie, eu am fost singurul care a manevrat ceva cu fata respectivă, spre nervii celorlalţi şi spre deliciul unui cîine lup (al lui Alex) care ne pîndea din boscheţi.
La coasta lui Pintescu stătea, mare cît o zi de post, Mihnea, văr-su. Mare, că îşi descoperise apetitul pentru tras de fiare şi vitamine aflate pe lista gri a substanţelor anabolizante. El nega, şi neagă şi-acum, dar.. prea s-a făcut brusc cît Arnold. De-aia îi şi ziceam Pornoştaru’, spre bucuria-i neţărmurită. Mihnea avea prietenă, una cam sărăcuţă cu duhul. O bîrfeam între noi urît, ba chiar îi scornise careva o poreclă de ruşine pe care refuz să mi-o amintesc, în această poveste onorabilă. Apoi era Alin, tovarăş de-al meu într-ale Rondului de Noapte cu Exarhu şi britanicul găştii într-ale umorului – le trîntea omul ăsta de n-aveai aer, bine că zicea doar de alţii, nu de-ai noştri. Alin avea o prietenă, Anca, parcă. Ce-i mai făcea, ce-o mai hingherea.. Dar de, aşa-s bărbaţii, cînd simt c-au prins o gagică-n mreje se poartă, preventiv, cam ca americanii în Irak. Apoi venea Ciprian la rînd, Ilici, pontosul. Clinciurile cu el mi-erau cele mai dragi, deşi de fiecare dată ajungeam la înjurături şi la pumni în coaste, de trebuia să ne despartă cu forţa alde Alex. Ciprian n-avea prietenă, cred că încă mai era îndrăgostit de Britney Spears. Şi mai eram şi eu.. mocofanul. Singur-cuc, dar cu prieteni de bază.
Locaţia…
petrecerii mele de majorat a fost aleasă de taică-meu. Nu am avut prea multe de comentat, din motive pe care-o să le înţelegeţi lesne. În Slatina anului 2001 existau un bar şi-o pizzerie şi două discoteci, Bastos şi Arena. În Bastos mergeau numai conlocuitori, se lăsa aproape în fiecare seară cu scandal şi mascaţi la intrare, iar moţ peste toate astea.. selecţia de muzică era în proporţie de 101% formată din manele. Arena era cam după acelaşi tipic construită, numai că pe lîngă manele se mai strecura şi cîte-o piesă ”normală”, mascaţii veneau aici mai rar iar locul era mai spălat şi frecventat de oameni care nu-ţi puneau shuryu-ul la gît din prima.
Adevăraţi cavaleri, preferau spray-ul paralizant în ochi. Cu alte cuvinte, o locaţie decentă. Ei bine, tata a ales Arena – nu pentru că era mai sigură, ci pentru că avea afaceri cu patronul şi se putea învîrti de nişte rezervări mai uşor. Plus că mă putea monitoriza. Aşa c-a făcut ce-a făcut şi m-am ales cu vreo patru mese unde să-i pot parca pe amicii mei, plus cu un cont deschis la bar. Deschis, dar cu limită de 800.000 de lei. Care pe vremea aia erau bani, nene, nu jucărie. După cum se va vedea.
Ne-am adunat…
la discotecă oleacă prea devreme, să prindem cîteva momente de linişte şi voie bună, pînă să dea năvală animalele de companie ale Slut-inei. Asta însemna că atunci cînd am ajuns noi în Arena nu era nici dracu pe-acolo, afară de barmani şi vreo doi-trei tolomaci ca noi.Eu nu eram într-o stare prea bună de spirit şi asta a rămas constanta întregii seri. Nu mă simţeam bine din o căciulă de motive. Era majoratul meu, deci mă simţeam responsabil pentru buna dispoziţie a amicilor mei. Care au venit toţi în păr, s-au aşezat la mese şi-au început să se hlizească unii la ceilalţi, în vreme ce eu făceam potecă de la unul la celălalt, după ”comandă”. Tu ce bei, dar tu, matale stai comod, ţie ţi-e frig, vai mulţumesc, nu trebuia să te deranjezi. Ia cadourile, mulţumeşte, pupă pe unu’, fă o pauză, adu o bere, pupă pe alta, dă peste masă, ia fursecuri, pune fursecuri.
A, fursecurile.. Oribil. Ca la orice majorat de provincie ţinut în discotecă, a fost musai să am fursecuri şi prăjituri pe masă. Oricît am jelit pe lîngă ai mei, nu s-a putut fără şi pace. Dom’le, eşti într-o discotecă, nu la restaurant! Mai lipseau antreul, sarmalele şi ciorba de potroace ca să mă simt ca la nuntă. Nu mai spun că nervii veneau şi de la faptul că fursecurile fiind pe masă, la vedere, mă puteam aştepta oricînd să pice vreun cunoscut cu celebra replică ”oo, a cui e ziua? La Mulţi Ani, bă, dă şi tu o bere!”. Nu-mi plac situaţiile care scapă din mînă, iar o discotecă plină ochi cu olteni aghesmuiţi nu e carevasăzică un ceai dansant, nici slujba de duminică dintr-un sat amish.
Liber la dezmăţ…
sau ”liber la soileală”, nici acum nu ştiu cum să-i spun nopţii ăleia. Cîtă vreme discoteca a fost goală, ne simţeam regi. Ba am tras şi nişte breakdown-uri pe ringul de dans. Cînd a apărut poporul, odată ne-am mîlcit toţi! Imediat ne-am tras pe fotoliile noastre! Şi dă-i, şi luptă, care cu berea, care cu vermutul, care cu suculeţul, care cu poantele… A fost amuzant, pînă am început să ne chitrofonim. Atunci au început buricismele. Nu mai aveai loc de noi pe ringul de dans, iar lumea era a mea. Nu are rost să înşirui mişcările lascive şi ghionturile date gagicilor şi pauzele de ”eu nu mai pot, aer” şi turele la baie şi..
Partea de rîs a urmat spre sfîrşit, cînd printre puzderia de lume care era în Arena am dat de o fostă febleţe de-a mea, Florina.. Faină fată, cînd o cunoscusem eu era mai rotunjoară. Cu cîteva luni înainte de majorat împărţisem cu ea cîteva ore şi cîteva bănci prin parc, ne cam destrăbălaserăm cumva şi pasămite încă-mi mai păstra un strop de afecţiune, pentru că atît i-a trebuit, să mă vadă în discotecă şi să audă că e ziua mea, că n-am mai scăpat de ea, oricît trăgeau amicii fără prietenă de ea, să mă elibereze. Printre ăştia, un amic din faţa blocului, Motanu. Băiat de cartier, făcea greco-romane şi era mult, dar mult mai iute de pumni decît de gîndire. El fiind un blînd, cînd era vorba de prieteni. Ei, şi ce-mi spune Motanu, cînd vine vremea de evacuat şandramaua? Că să mergem la el, că e singur acasă, mai stăm de-o vorbă, mai de-o glumă, mai bem ceva.
Zis şi făcut! Am dat şfară pe la mese, dar muşterii pentru afterhours la Motanu s-au găsit puţini: Alex, Ciprian, Alin şi colac peste pupăză, Florina. Am dat iute ordinu’ de împrăştiere, băieţii au încărcat în plase fursecurile, eu m-am dus la bar să iau de băut la pachet – că mai aveam pînă la limita de 800.000 de lei – şi de-acolo, cap compas spre hogeacul lui Motanu.
O ditamai orgia porno…
se prefigura la orizont. Că băieţii, aşa parfumaţi cum erau, se găsiseră să-mi dea coate cum că Florina venea cu noi numai şi numai ca să îmi facă mie un ”cadou” umed şi fierbinte. Eu mă enervasem că nu-mi plăcea atîta tevatură în jurul meu, aşa că hăndrălăii mei s-au apucat să facă scenarii şi scenete porno. Cum că s-o ameţim bine ş-apoi s-o luăm pe rînd, drace, ziceai că-s o hoardă mongolă nimerită peste-un schit de călugăriţe carmelite. Ei, bine.. realitatea ne-a dat pe toţi peste cap. La Motanu acasă lucrurile s-au succedat cu repeziciune, cam aşa.
Am ajuns. Ne băgăm toţi în sufragerie. Motanu pune nişte muzici, să descătuşeze atmosfera. Alex descătuşează şi el o sticlă de vin. Se bea cîte un pahar. Ciprian mă trage în bucătărie să-mi spună că n-avem prezervative, frate, trebuie să luăm! Ciprian pleacă împreună cu Alex după prezervative. Eu, Alin, Motanu, Florina ne apucăm să descîntăm vinul. Florina dansează, Motanu se duce să mănînce, eu spun bancuri cu Alin şi înjurăm profesorii, bacalaureatul, ministrul Educaţiei, guvernul, americanii, turcii, gepizii şi legiunile romane.
După o juma’ de oră, apar Alex şi Ciprian cu – nu glumesc – vreo 25, 30 de prezervative în buzunare. Eu îmi fac cruce, Alin mai să leşine de rîs, Florina habar nu avea ce maraton ar fi aşteptat-o după mintea amicilor mei. Se arde becul din sufragerie. Alex se urcă să-l schimbe şi cade cu tot cu masă şi pahare de vin. Motanu vine nervos şi-şi bagă picioarele. Mie mi se face rău de la vin şi ţigări şi îmi iau liber să vomit. Florina nu mai rezistă şi pleacă, scîrbită de purtarea mea bărbătească. Băieţii trag obloanele şi ei şi se cară, dezamăgiţi că singura femeie plecase fără să mişte în front. Eu mă tîrăsc pe canapeaua din sufragerie şi adorm. Motanu se duce să-şi termine omleta şi pleacă şi el la somn.
La Mulţi Ani, Paul! The End.
Să ne amintim: Lawrence al Arabiei
Oct 8th
Leapşă lirică întîrziată
Sep 2nd
M-am trezit cu cineva ajuns aici pe blog trimis de o postare a Irinei, o leapşă cu poezii. În care mă inclusese şi pe mine, dar cum subsemnatul aerian fiind n-aude n-a vede, n-a greu’ pămîntului.. Habar n-am avut atunci c-am primit cea leapşă. Pentru că nu-mi place să las lucrurile neterminate, închei cercul aici şi acum: cele două poezii pe care le-am scris la viaţa mea urmează:
IERI am fost pentru prima dată
La şcoală… Speriat, timid, cu buzele
Pecetluite şi ochii, două mărgele vii.
Am învăţat să fac primii paşi în viaţă
Într-o dimineaţă ploioasă de septembrie.AZI am ieşit cu prietenii la o bere prelungită..
Fertilă ca o mama ce naşte gemeni, berea s-a
Dublat, triplat, înzecit…
“Bă, ai văzut blonda aia..? Ce picioare avea..”
Şi ce sâni, şi ce ochi… Mai ales sânii.
Dorinţe nestăvilite, libertate şi alcool.MÂINE… ce va fi mâine? O să stau
Undeva la soare şi-o să spun poveşti mincinoase
Nepoţilor.. Sau voi fi părăsit şi urât de toţi,
Dorindu-mi moartea, dar prea laş să cauzez.
Ce e timpul? Distanţa de la trăgaci la ţintă.
(scrisă prin 2002, eram şi eu student pe vremea aceea. Nu mai ştiu contextul, ceva deprimant oricum)
Întorcînd privirea, Văd fotografii Galbene de vreme. Mă fluieră Senzații scuturate Din brazi uscați. Atunci îmi arăt Mînia, jucînd sîrbe Închinate sărbătorii.
(altă tristeţe, dar la asta ştiu istoria: era fix înainte de Crăciun, în 2007. Un Crăciun trist, de altfel.)




