În care este vorba despre universuri fictive

Pentru că-mi place la nebunie să fiu scurt, concis, la obiect şi pentru că-mi lipseşte cu desăvîrşire înclinaţia de-a mă pierde în detalii în aceeaşi măsură în care verbiajul îmi este complet străin, voi trece direct la subiect.

Stăteam astăzi de vorbă cu amicul Radu despre universuri fictive şi, dintr-una într-alta, ne-am împotmolit într-o dilemă din care cu greu am reuşit să ieşim la liman, anume care este cel mai vast univers fictiv din literatura universală. Am ieşit la liman aşa cum reuşeşte s-o facă orice om cu capul pe umeri şi cu mintea la locul ei: făcînd compromisuri, lăsînd de la noi şi ocolind un răspuns tranşant la întrebarea principală, care este oricum extrem de vagă.

Habar nu am care este cel mai vast univers fictiv din literatură (şi alte arte aplicate, am ajuns la concluzia că e imposibil să se rezume cineva doar la literatură, sau doar la filme, sau doar la jocuri video), pentru că-n capul meu pur şi simplu nu intră atîtea cunoştinţe. Bătălia la vîrf se dă, după umila mea părere, între Star Wars, Star Trek, lumile DC şi Marvel, apoi Dungeons&Dragons, Universul Dune, Warhammer, Warcraft şi am mai găsit pe net un set de povestiri despre şi cu Perry Rhodan (?!). Dacă nu ştiţi cine este individul, click pe link. Veţi rămîne sur-prinşi. Ar mai fi fost Tolkien, Asimov, dar aici e vorba de subiectivitate.

Read moreÎn care este vorba despre universuri fictive

În care este vorba despre debuturi şi debutanţi

Prima dată cînd poveştile mele au fost citite “de alţii” a fost în generală, la începutul clasei a şaptea. E drept, nu erau poveşti în adevăratul sens al cuvîntului, ci nişte ameţeli într-un jurnal. Iar “alţii”, în cazul ăsta, au fost colegii mei de clasă. Dar chiar şi-aşa, a fost pentru prima oară cînd am scris pentru alţii. De ce era scris pentru alţii? E complicat. Cu cîteva luni în urmă, la finalul clasei a şasea, un coleg băgăcios mi-a găsit jurnalul în ghiozdan în timp ce căuta sandvişuri şi a decis că e o idee bună să-l citească în gura mare, în faţa clasei. Am trecut cu bine peste ruşine (deşi încă mai cred că am ceva sechele de-atunci) şi am luat decizia – voluntară, de altfel – de-a scrie în continuare în jurnal, dar… pentru “ei”. Intrările au căpătat un stil aproape oral, mă adresam lor, le spuneam povestea zilelor mele, ştii ce zic?

A doua oară cînd am debutat – la un alt nivel şi în faţa unei alte audienţe – a fost prin 2004, pe forumul Radio Guerrilla. Eram anul 3 de facultate. Îmi făcusem un colţişor (a se citi un thread) unde povesteam întîmplări ieşite din comun sau, dimpotrivă, extrem de banale. L-am botezat “Excepţionalul din Cotidian” şi m-am ţinut o perioadă de el, pînă cînd cîţiva oameni de bine mi-au recomandat să încep un blog. Nu ştiu dacă se săturaseră de istoriile mele sau pur şi simplu erau bine intenţionaţi, cert e că am trecut de la forum la blogspot. Debutul pe blog (undeva prin 2005) nu-l mai trec la socoteală, pentru că era o perioadă nebuloasă.

Read moreÎn care este vorba despre debuturi şi debutanţi

În care este vorba despre alăptatul în public

– Salutare, tinere.
– Diseară, la şapte. Locul cunoscut.
La telefon, Radu era întotdeauna o enigmă. Vorbea laconic, fără verbe, aproape codificat. Ai fi zis că are mobilul ascultat, ştie asta şi încearcă să se acopere. Sincer să fiu, nu m-ar fi mirat să fie într-adevăr urmărit, dar în cazul de faţă era o prostie.
– Aha, i-am zis. Facem.

Am închis telefonul şi am aruncat o privire pe geam. Nişte muncitori la bustul gol stăteau leşinaţi la umbră, sub podul de peste drum. Era o după-amiază fierbinte de august, iar băieţii luptau cu ea cu cele mai bune arme pe care le-aveau la îndemână: umbră, leneveală şi două peturi de bere pe care le plimbau ritualic de la unul la celălalt. Da, ştiu, e un clişeu. Aş fi scris cu dragă inimă că munceau pe rupte şi sorbeau Moet.

M-am ridicat de la birou şi am intrat în baie să mă răcoresc un pic, cu gândul la berea aia rece. Am şi eu ritualurile mele, la fel ca muncitorii de mai devreme. Locul cunoscut, cum abil formulase Radu, e “Jacqueline”, o cîrciumă mică, prăpădită, învechită, ascunsă pe o alee neasfaltată din Regie. Are şi câteva puncte bune: o terasă plină de verdeaţă, muzică liniştită, iar studenţii nu se prea înghesuie, poate şi din cauza repertoriului. E locul unde, în fiecare marţi, am întâlnire cu amicii. Când zic amici, vreau să spun de fapt “cei doi-trei prieteni pe care-i mai am şi care nu mă enervează – încă”. Am multe cunoştinţe şi foarte puţini apropiaţi. E mai bine aşa. Îmi place să am spaţiu în jur.

Am plecat val vîrtej de la birou şi, cum mai aveam cam o jumătate de oră de pierdut până la ora şapte, am profitat de ocazie să pierd timpul pe o bancă pe malul Dâmboviţei, uitându-mă după studente şi luând notiţe într-un carneţel. Am un nou caz, dar asta e deja altă poveste. Tocmai îl văzusem pe Radu pe trotuarul celălalt, călcând apăsat şi un pic adus de spate spre “Jacqueline”, când pe banca de lângă mine s-a aşezat o tânără ca la vreo 23 de ani. Avea un cărucior de copil din care a scos, bineînţeles, un copil. S-a uitat la mine, s-a încruntat, şi-a ridicat cu o mână bluza şi a început să-i dea bebeluşului ţâţă. Nu pot spune că am apucat să văd ceva indecent, dar am pierdut câteva secunde în plus până când mi-am dat seama că rămăsesem holbat la ea.

Ştii când te surprinde vreo colegă de serviciu că te uiţi în decolteul ei şi apoi dai din colţ în colţ, ştiind că ai fost măgar, dar în acelaşi timp având măcar bucuria că ai apucat să vezi ceva frumos? Ei bine, eu am rămas doar cu senzaţia că am fost măgar: bineînţeles că m-a surprins chiorându-mă la alăptat. M-am ridicat ca pe arcuri de pe bancă şi-am luat-o la trap spre cârciumă.

În “Jacqueline” era aceeaşi atmosferă din fiecare marţi seară: muzică lăutărească veche în surdină, mici sfârâind uitaţi pe grătarul din curte şi vreo două mese ocupate. La masa noastră (aveam o masă rezervată mereu acolo), Radu şi Cristea tocmai ciocneau două halbe dintr-alea borţoase, rămăşiţe de pe vremea lui Ceauşescu.

– Să trăieşti, consiliere, strigă Cristea. Ai venit devreme în seara asta.
– Sete mare? îl completă Radu.

M-am aşezat – a se citi “trântit” – pe un scaun şi mi-am pus geanta lângă mine, pe un altul.

– Salutare, băieţi. Setea, da. Setea şi nişte sâni dezgoliţi în faţa mea.

S-au uitat la mine ca la un chinez. Normal, nu înţelegeau nimic, aşa că m-am simţit dator să vin cu explicaţii suplimentare.

– Eram pe o bancă p-aici, s-a pus lângă mine o domnişoară cu un puradel în braţe şi a început să-i dea să sugă fix în faţa mea.
Radu începu să râdă în surdină. Chchch, de fiecare dată când îl auzeam îmi aducea aminte de un personaj din desene animate.
– Cum ar veni, ai fugit de o pereche de ţâţe, concluzionă Cristea.
– Nu am fugit, am îngheţat acolo cu ochii în ochii bebeluşului. Dar nu o să mă creadă nimeni că la el mă uitam.
– Fătuca aia ar fi trebuit să stea în casă dacă ştia că vine ora mesei, zise Radu de peste masă.
– Nu am apucat să îi atrag atenţia, eram prea ocupat să mă uit brusc în altă parte şi să-mi iau tălpăşiţa, am zis.
– De ce să stea acasă, mă? Nu ştiu cum funcţionează bebeluşii, dar nu cred că toţi mănâncă după ceas, la ore fixe.
– Păi trebuia să-i dea biberon, atunci.

M-am uitat la Radu, apoi la Cristea. Am zâmbit, că aveam motive. Discuţia dădea semne că merge într-o direcţie în care mai ajunsese şi cu alte ocazii. De data asta nu eram prins la mijloc, aşa că i-am făcut semn chelnerului să-mi aducă una rece şi m-am lăsat pe spate în scaun. Lângă mine, Cristea luă o mână de alune şi-şi îndesă jumătate în gură.
– Sunt unele femei care ar da orice să alăpteze natural, Radule. N-au lapte şi suferă din cauza asta. Cică pică şi în depresie, nu mai ştiu unde am citit.
– Cristache, băiete, nu ştiu, mă. Părerea mea e că femeile nu trebuie să alăpteze în public. E dizgr-
– Bine că nu trebuie să ne luăm după tine.
– …aţios. E ceva ce se face în intimitate, eu dacă mă duc să mă piş lângă boschetul ăla risc să mă salte poliţia.
– Dacă tu compari pişatul în public cu o mamă care alăptează un copil pe o bancă… Eşti ţăran prost, de-aia gândeşti aşa. Te oripilează unul dintre cele mai vech-
– Băi, fără jigniri. N-am zis decât că nu vreau ca nevastă-mea să alăpteze în public, să se uite la ea toţi obsedaţii şi dubioşii… Consigliere aici de faţă e exclus.

I-am mulţumit din cap şi am mai luat o duşcă de bere.
– Auzi mă Radule, dar când vezi la plajă o tipă topless, nu te deranjează? zise Cristea.
– Nu, aia e ceva asumat, femeia e la plajă, peste tot sunt numai piei goale la soare. Nu vrei să vezi, nu te duci pe plajă.
– Alea sunt ţâţe mişto şi arătoase, de-aia nu te deranjează. Dacă zici că e dizgraţios, probabil te gândeşti la vreo femeie cu sânii lăsaţi, la opta sarcină. Sărăcuţul, ţi se face greaţă.
– Hai să zicem altfel, tu ce părere aveai dacă se uita careva la maică-ta când te alăpta la sân în public? Să ştii că sunt bărbaţi care se uită cu ciomagul sculat la ea? Zi bre!

M-am băgat în discuţie, deşi nu simţeam o tragere de inimă în sensul ăsta. Dar când venea vorba de lucruri sfinte, mai era doar un pas până la pumni.
– Radule, te rog eu, fără mame, am zis.
– Păi în cazul de faţă e vorba despre mame! zise amicul meu, nu fără un dram de dreptate.
– E vorba, dar dezbaterea e mai complexă de-atât.
– Nu e deloc, comentă Cristea. Ăsta face paralele cu alăptatul de parcă am vorbi de complexul Oedip sau de incest, când lucrurile sunt simple ca bună-ziua. Nu îţi place să vezi o femeie că alăpt-…
– Du-te bă în pula mea cu incestul tău cu tot! Ce vorbă e asta!
– …ează pe stradă, nu te uiţi. Eşti cavaler, poţi face asta. şi femeile care nu vor să alăpteze pe stradă pur şi simplu nu o fac. Cu asta basta.

M-am uitat la Cristea şi, pentru prima oară după multă vreme, i-am dat dreptate.
– Radule, Cristea are dreptate. Nu poţi obliga o mamă să nu-şi îngrijească bebeluşul pe stradă, aşa că nu o poţi obliga să nu-l hrănească pe stradă. Mămicile ar trebui protejate oricum.
– Protejate şi poate nici măcar să nu te mai uiţi la ele ca la nişte femei. Sunt mame, aşa că fără atracţie şi libidinoşenii, plusă Cristea.
– Hai să nu exagerăm, ce dracu, le expiră impulsurile erotice…
– Dar am şi eu dreptul la părerea mea! Radu se cam îmbufnase, dar cel puţin nu mai urla ca din gură de şarpe în mijlocul terasei. Am şi eu părerea mea că e denigrator pentru o femeie să facă asta în public…
– Lasă-le pe ele să decidă asta, omule. Dacă e denigrator sau nu, să decidă ele. Când o să ai ţâţe o să poţi să-ţi dai cu părerea.
– Îţi dai seama, Radul cu sâni, o privelişte…
– Termină, dobitocule, până nu îţi dau una peste nas..
– Am auzit că te-ai şi epilat pe picioare mai demult, ă?
– Am avut o eczemă, aşa m-a pus doctorul să fac…

Şi uite aşa, lucrurile au revenit la normal. Ne-am văzut mai departe de beri, iar discuţia s-a calmat aproape spre stagnare. Mă temeam că o să mă plictisesc iarăşi, dar uite că o dispută sănătoasă, chiar şi despre alăptat, poate pune un pic de sare şi piper într-o seară la bere.

Bucureşti. Noir.

Îmi plac Bucureştii.
Îmi place Capitala.

Mă simt bine aici. M-am integrat bine, nu mă pierd pe străzi, iau extrem de rar metroul în direcţia greşită, ştiu zonele pe care e indicat să le ocolesc şi în celelalte ajung oricum prea rar ca să le observ lipsurile. Apropo de metrou, merg mult cu el. Şi aplic aceeaşi strategie ca mai toată lumea: m-am urcat, am scos mobilul din buzunar, am deschis aplicaţia de Facebook, am ieşit din viaţă. E ca în Matrix, numai că de data asta m-am deconectat DE LA REALITATE.

Îmi găsesc locul în Bucureşti. Am câţiva amici pe la muncă – nu mulţi, că altfel aş începe să-i dispreţuiesc la un moment dat, involuntar -, am câţiva prieteni cu care mă văd suficient de rar cât să nu mă satur de ei, am locuri preferate unde nu mă duc niciodată de teamă că o să le iau luciul, patina, spoiala aurie. Aurul de trompetă al vieţii de zi cu zi.

Ştii cum e? Dacă mă întreabă careva de prin provincie… “Auzi, bre, ce e de văzut în Bucureşti?” am ce-i spune. Ştiu muzee, ştiu grădini, ştiu cîrciumi, ştiu străzi şi străduţe unde încă mai pluteşte în aer un strop din Bucureştii interbelici sau, de ce nu, cei nomenclaturişti. Şi nu doar datorită (din cauza?) arhitecturii, aici e vorba de at-mos-fe-ră. De oamenii care se fâţâie pe străzi. Dar până la oameni, ai ce vedea, dacă e să o dăm pe-aia dreaptă. Trebuie doar să cauţi. Să cauţi şi să te urneşti de-acasă. Să-ţi iei picioarele la spinare fără un ţel anume. Sau cu ţelul de-a căsca gura, dacă vrei neapărat. Da, ştiu foarte bine lucrurile astea, numai că eu nu caut, eu nu mă urnesc, eu doar ştiu. E perfect aşa: ştiu unde e inocenţa oraşului ăstuia, dar nu o caut niciodată. Nu vreau să o distrug, privind-o prea îndeaproape.

În 2006, când am ajuns în Capitală cu gând să fac o mare brânză aici, călcam atent să nu mă sparg pe străzile din Bucureşti. La metrou (iarăşi punct de referinţă) mă gândeam de două ori înainte să pun un picior pe scara rulantă. Aruncam priviri suspicioase către oamenii din jur, mă aşteptam să fiu oprit la fiecare zece metri, oprit şi lăsat fără ţigări, fără bani, fără dinţi în gură.

Am locuit patru ani pe o străduţă din Balta Albă. Când mă duceam acasă, în vizită la “ai mei“, povesteam cu poftă cum stau eu chiar în buricului unui album semnat BUG Mafia. “Vere, Balta Albă. Între Pheanthelimoun şi Sălăjeaaaan! Câmp de bătălie! Blocurile GRI!” De unde dracu. Aveam atâta verdeaţă în jur încât mai că mi se făcuse dor de blocurile din Oltenia natală. La 1 noaptea găseai pe stradă numai oameni cu câini scoşi la uşurare. “Să trăiţi…“, “‘ai noroc…“, “Vrea?…“, “Nu prea, l-am scos că-i mirosea a căţea..“, “Haha.”

Asta e imaginea idilică a Bucureştilor. Istorii eroice străvechi şi actualităţi plictisitoare, “triste” cum ar zice un amic. Pentru că oraşul ăsta e format din mai multe straturi. Nu sociale. Straturi de oameni, aşa cum unele oraşe sunt formate din mai multe straturi arheologice. Nici alea nu-s sociale. Acolo ai urme preistorice, apoi ruine antice, apoi un zid medieval. Aici, în Bucureşti, ai probleme.

Şi mai sunt problemele alea pe care nu vrea nimeni să le bage în seamă, că le strică feng shui-ul. Traficul? Prost să fii să nu mergi cu maşina la lucru, deşi eşti conştient că o să stai în cutia aia de conserve cu număr de Bulgaria cu cel puţin o jumătate de oră în plus decât dacă ai fi luat metroul. Sau RATB-ul. A, ai luat metroul? Ai prins RATB-ul, călcând pe tălpile altora? Trebuie să miroşi mii de efluvii fragrante, parfumuri şi arome naturale umane, să-ţi freci coatele şi să stai canonit ca un mucenic creştin pe cruce într-un hotdog uman în care chifla e trenuleţul Metrorex iar umplutura e jumătate de oraş care, întâmplător, merge la aceeaşi oră în aceeaşi direcţie ca şi tine. Ketchup-ul e, evident, transpiraţia. Iar muştarul este, evident, respiraţia celor din jurul tău apropiat. Sau poate ai noroc de cineva care a mâncat usturoi dimineaţă. Nu ai de ce te teme, usturoiul face bine în caz de cancer. Şi e şi afrodisiac.

Într-un final, la capătul unei zile “full” (că toţi am avut zile “full“. Cum ţi-a fost ziua? Full. Nu bine, full.), ajungi acasă, îţi tragi sufletul şi ştii că oraşul ăsta e o mizerie. Că în el sunt atâţia oameni care îşi ţin capul pe umeri ca să nu le plouă în gât, că bucureştenii autentici stau ca Morlocii, ascunşi prin locşoare unde nu-i vede nimeni şi apar doar după ploaie sau când trebuie să plătească sau să ia pensia de la poştă. Sau, şi mai rău, când trebuie să aglomereze RATB-ul în drum spre cimitire, ca să-şi plângă morţii.

Ştii că sunt prea puţine locuri unde te simţi bine, dar efortul nu merită şi în celelalte locuri te duci din cauza mişcării centrifugale a grupului din care faci parte: “hai să ieşim să ne distrăm, altfel o să ne adunăm în noi înşine până când nu va mai rămânea nimic.” Are şi refularea rolul ei de stabilizare a psihicului, colectiv sau individual. Dar nu o să auzi – poate doar foarte rar, şi atunci prima reacţie e să te panichezi, “cine plm e psihopatul ăsta şi când am ajuns prieten cu el?!” – pe cineva zicând “hai să mergem la un muzeu, mai învăţăm şi noi ceva“. Muzeele – şi alte stabilimente culturale – există, sunt bine-mersi. Bucureştenii (şi cei de voie, şi cei de nevoie) le păstrează o amintire plăcută încă din copilărie, când au fost forţaţi să le viziteze cu şcoala, şi în rest le ţin pe post de tranşee de ultim resort. “Ştiu eu nişte locuri mişto, dar hai să bem o bere în Centrul Vechi“.

Pierzania e, totuşi, Capitala. Te pierzi de rădăcini, te pierzi de accent, te pierzi de prietenii din tinereţe. În cel mai bun caz, dacă eşti băştinaş, cu cei cu care ai păstrat legătura ai aceleaşi glume de “insider” şi dezbaterile se rezumă la “mai ştii ce am făcut atunci cu tipa aia?” sau la “mai ţii minte cum ne-am dus la ora aia?“. Inutil, aceleaşi replici se schimbă şi între veneticii care se regăsesc pe malurile Dâmboviţei.

Partea proastă (sau bună?) e că sub tot pologul ăsta de mici probleme există încă o lume care trăieşte în ciuda ta. Drogaţi, prostituate, băieţi traşi la sală, taximetrişti, tragedii romantice, puştani înrăiţi, momente shakespeariene cu personaje ferentariene, oameni în toată firea care privesc întunericul în ochi, combinatori, combinaţii cu adidaşi “originali” şi haine şi mâncare şi viaţă. Astea sunt rămăşiţele Bucureştilor întunecaţi, cei de sub suprafaţa unde ne zbatem cu toţii pentru un salariu, pentru o casă mai bună, pentru o maşină mai bună, pentru prieteni mai buni. Dincolo de toate astea e un alt Bucureşti, un oraş care nu e bun pentru oricine, doar pentru cei care au crescut din el, sugînd lapte de bitum la pieptul străzilor strîmbe şi pieptănate de tramvaie, mărginite de chioşcuri şi buticuri şi de locuri unde oameni pe care nu-i găseşti în ştirile de la TV au trecut, totuşi, prin tragedii.

Ăştia-s Bucureştii, asta e Capitala, şi e bine să o vedem în toată splendoarea.

De ce scriu (şi eu) cu î din i

Sursa Foto: educatie.inmures.ro

Sunt mai bine de 12 ani de cînd am început să scriu susţinut în spaţiul virtual (întîi pe forumul Radio Guerrilla, apoi pe diverse bloguri, unele mai proprii, altele mai personale), şi cam tot atîta timp de cînd m-am decis că e musai să scriu cu î din i. Sincer să fiu, habar nu mai am de unde a plecat ideea asta, oscilez între două posibile cauze: aşa scriau băieţii de la Caţavencu în vremea aceea şi/sau din spirit de frondă la adresa celor care foloseau pe interneţi de-acum clasicele oribilităţi shi, k, asl pls, bn, lol ş. cl.

Nu mai contează cauza, e totuşi peste un deceniu de-atunci. Mai important e rezultatul: în afară de cîţiva veterani de pe vremea regimului ceauşist care-au învăţat cum e cu laptopul şi cu internetul, nu ştiu cam pe nimeni care să mai folosească î din i în scrierea de zi cu zi. De ce să fac pe ofuscatul, nici nu mă deranjează. Fiecare are dreptul să scrie cum are chef şi habar, oricum în momentul de faţă gramatica limbii române duce o luptă pierdută şi nu dă semne că-şi va reveni prea curînd. Revenind la î, recunosc că-s chiar un pic făţarnic, pentru că la job folosesc fără jenă â, dar am ajuns suficient de abil încît să schimb inconştient între î şi â, în funcţie de cei cărora mă adresez.

Eu personal nu o să fac lobby pentru scrierea cu î din i. Vreau doar să postez aici, pentru posteritate, un articol semnat de George Pruteanu, articol care mi-e teamă că la un moment dat ar putea să dispară de pe site-ul lui. Mai bine să stea aici, frumos, la mine. Să fie răspuns pentru toţi cei care ar avea de gînd să mă-ntrebe de ce î şi nu â, dar şi pentru cei care, poate, îşi pun uneori întrebarea cum e corect nu în literă, ci în spirit, ca să zic aşa.

DE CE SCRIU CU Î DIN I

Scriu cu î din i…

…Pentru că iniţiativa Academiei, din 17 februarie 1993, prin care s-a reintrodus în ortografia românească litera â (în afara cuvîntului „român“ şi a derivatelor sale, unde figura din 1965), a fost o eroare ştiinţifică, generată de un anume sentimentalism anti-comunist (bazat şi pe legenda că î-ul din i ne-ar fi fost impus de oamenii lui Stalin, deşi î-ul din i a fost practicat, de mari nume ale literelor româneşti, la Viaţa Românească, încă din anii ’20 ai secolului trecut, cu mult înaintea apariţiei comunismului la noi). Cei doi lingvişti membri ai Academiei au votat unul „împotrivă“, celălalt „abţinere“. Toate institutele de lingvistică din ţară au dezaprobat decizia.

…Pentru că, prin readoptarea lui â din a, ortografia românească se complică în mod artificial, introducîndu-se un criteriu mecanic, arbitrar şi străin spiritului limbii române: acela dacă un sunet se află în interiorul cuvîntului sau la una din extremităţile sale. Ar trebui, e.g.°,  să scriem a târî (cu două litere diferite pentru exact acelaşi sunet),  dar eu târâi (schimbînd din nou litera, pentru că e în altă poziţie)… A scrie un sunet într-un fel dacă e-n corpul cuvîntului şi-n alt fel dacă e la unul din capete e o procedură care sfidează claritatea latină a limbii române şi principiul dominant fonetic al ortografiei româneşti, conform căruia un sunet sau un grup de sunete se transcrie (aproape) întotdeauna cu aceeaşi literă, respectiv cu acelaşi grup de litere. Au spus-o mari cărturari, atît români (Rădulescu-Motru, A.Scriban, Philippide, Densusianu, G.Ivănescu, G.Ibrăileanu, E. Coşeriu, Mioara Avram) cît şi străini (A. Meillet, R.Lepsius, Alf Lombard).

…Pentru că î-ul provine dintr-un a în doar cca 31% din cuvinte; în marea majoritate a cazurilor (69%), î-ul provine din cuvinte (fie latineşti, fie de altă origine) CARE NU CONŢINEAU SUNETUL/LITERA A în locul respectiv, ci unul/una din sunetele/literele E, I, O sau U, aşa că transcrierea sa azi prin â este absurdă. Dacă am fi paroxistic de pedanţi, ar trebui să-l transcriem cu (“e” cu accent circonflex), (“o” cu accent circonflex) sau (“u” cu accent circonflex). Iată doar cîteva exemple:

* î din e: monumentum>mormînt (=mormênt!), tenerus>tînăr (=tênăr!), ventus>vînt (= vênt!) freiner (fr.)> a frîna (=a frêna!) netengu(sl.)>nătîng (=nătêng!) frengi (tc.)>frînghie (=frênghie!);

* î din i: luminaria>lumînare, ridere>a rîde, ripa>rîpă, sinus>sîn, stringere>a strînge, rivus>rîu drîmbă (sl.) geamlîc (tc.);

* î din o: fontana>fîntînă (=fôntână!), longum>lîngă (=lôngă!) monastiri (sl.)>mînăstire (mônăstire!) limoni (gr.)>lămîie (=lămôie!) gond (magh.)>gînd (=gônd!);

î din u: aduncum>adînc (=adûnc!), perturnicula>potîrniche (=potûrniche!), hirundinella>rîndunică (=rûndunică!) gîndac (=gûndac!), mîrşav (=mûrşav!), zvîrli (zvûrli!), smîrc (=smûrc!) (sl.)   tărîm (tc.) (=tărûm!).

…Pentru că, în cazul cuvintelor în care sunetul î provine dintr-un a, numai aproximativ o jumătate (15% din total) sunt de origine latină2, aşa încît â-ul din cca 85% dintre situaţii nu are cum să constituie mult invocata „probă de latinitate a limbii noastre“, de care, oricum, în anul 2002 nu cred că mai e nevoie decît pentru inamicii oligofreni.

…Pentru că o altă dovadă strălucitoare a legăturii intrinsece, a “înrudirii” interne dintre i şi î  (şi nicicum între a şi î) o constituie alternanţele fonetice:

* în pronunţie dialectală (ardelenească, moldovenească), foarte adesea sunetul i se transformă în î, niciodată însă sunetul a: ţigan>ţîgan, sifon>sîfon, silă>sîlă, stingă>stîngă (la Eminescu rimează cu plîngă), stins>stîns, şi>şî, şină>şînă, ţine>ţîne, ţiui>ţîui, ziua>zîua etc.;

* multe substantive prezintă transformarea lui î în i prin trecerea de la singular la plural sau de la masculin la feminin: cuvînt-cuvinte, jurămînt-jurăminte, mormînt-morminte, sfînt-sfinte-sfinţi; tînăr-tineri etc.;

* în cursul conjugării unor verbe, i devine î: a vinde-eu vînd-tu vinzi-ei vînd etc.

… În acelaşi sens, o dovadă o constituie faptul că la mari maeştri ai limbii române, ca Eminescu, vocabule terminate în -înd, -îndă sau -întă rimează cu altele terminate în -ind, -indă sau -intă, întrucît î-ul e perceput ca o ipostază a lui i [e.g.: Călin (File din poveste) – grindă / tremurîndă; oglindă / surîzîndă sau în Întunericul şi poetul – ţintă / frămîntă]. Aşa era şi la Alecsandri (Cu timpul tot ce-i putred se scutură pe rînd / Şi fructele frumoase rămîn pe crengi lucind  – Ovidiu). Nu vom găsi nicăieri o rimă -and / ând.

Din aceste motive ştiinţifice, mi se pare absurd să scriu cu î din a.

George PRUTEANU
România literară, nr. 42, 23 oct. 2002

I. În care este vorba despre ce ascult atunci cînd scriu

Stimaţi cititori, stimate cititoare, îngăduiţi-mi să vă fac o confidenţă, am o nouă dragoste, iubesc muzica ambientală. De fapt nu, mă exprim greşit. Nu muzica ambientală, ci sunetele ambientale. De aproape doi ani de zile (de când m-am decis că vreau, îmi doresc şi ţin musai şi neapărat să scriu un roman – visul meu pe termen mediu) tot caut coloana sonoră perfectă pentru momentele de inspiraţie în care pun mîna pe tastatură şi trec la scris. Am încercat de toate, de la jazz la heavy metal, de la muzică medievală la disco şi electronică, dar nu am avut noroc. Pur şi simplu nimic nu s-a lipit de mine, ba chiar uneori am ajuns să-mi pierd bruma de inspiraţie şi să trec de la scris şi worldbuilding la mătrăşit facţiuni rivale în Shogun II Total War. Dar să nu divaghez, despre jocuri video şi cum pot fi ele aplicate profesionist în scriitură o să vă povestesc într-un episod viitor.

Sursa Foto: smithsonianmag.com

Revenind la coloana sonoră, am descoperit recent că rezonez absolut pozitiv sută la sută cu muzica… nu, cu sunetele ambientale. Am dat peste ele întîmplător, că nu am nicio cunoştinţă care ascultă pe Youtube cum foşneşte pădurea sau cum sună ploaia pe un acoperiş de tablă. Întîmplător cum spuneam, dar a fost o zi mare pentru mine. A fost momentul în care am zis DA! ăsta e fundalul sonor al creaţiei, ăsta e soundtrack-ul călare pe care voi deveni – cel puţin – un scriitor amator de succes. Sau “un scriitor, amator de succes“. Sau “un scriitor amator, de succes“? În fine.

Ştiu că nu-s singurul, mulţi oameni care cochetează cu scrisul de la jurnal în sus au nevoie de anumite condiţii ca să poată să-şi facă treaba cu spor. O cafea bună, un loc anume, o privelişte, o anumită perioadă a zilei… Ei bine, în cazul meu a fost vorba despre fundalul sonor. Nu-i vorbă, merge şi liniştea, dar la un moment dat mă copleşeşte vacarmul produs de propriile gânduri care, vorba unor băieţi de la Divertis, îmi fluieră în cap ca trenurile-n gară.

Pentru că în articolul ăsta, ca şi în cele viitoare, accentul va fi pus pe ceea ce fac eu, pe ceea ce-mi place mie, pe mine în general, haideţi să vă recomand mai jos cîteva frumuseţi sonore care mi-au pus creierii pe moaţe şi m-au determinat să încep şi seria de articole dedicate scrisului pe acest site.

Trei ore de sunete ambientale luate într-o mlaştină. Broscuţe, o ploicică uşoară, bufniţe, greieri… Un soundtrack bun pentru cînd ai de scris o descriere, închizi ochii şi-ţi imaginezi locul ăsta minunat, numai verdeaţă, batracieni, raze de soare iţite printre copaci şi un abur în aer de la 99% factor de umiditate. Merge alternat cu astea trei ore de sunete ambientale de noapte oleacă înfricoşătoare (mă rog, sunt amplificate artificial, dar merge).

– Sau un ambiental cu pîrîiaş şopocăind alene printre copacii seculari ai unei păduri virgine. Bine, nu neapărat virgine.

– Sau o ploaie măruntă cu tunete şi fulgere, de care te-ai adăpostit sub streaşina unei taverne de la marginea unui orăşel pustiu, într-o toamnă tîrzie. “It was a dark and stormy night…”

– Sau, cînd pun la punct o călătorie pe mare şi-mi imaginez unul dintre personajele mele aşteptînd în cabină să ridice ancora, îmi picur în urechi ambientalul ăsta: valuri izbindu-se de ţărm şi de chila navei, bătrînele grinzi ale corabiei scîrţîind a vechi în ritm cu tangajul şi ruliul provocate de hulă, bocănituri pe punte, vreun membru al echipajului rulînd butoaie cu apă şi peşte sărat în cambuză ş. cl.

– Sau, cînd visez la oceanul spaţial, încui uşile, trag hublourile, ridic scuturile şi mă delectez cu acest minunat playlist, 72 de ore de sunete ambientale din Blade Runner.

Iar dacă nu aveţi chef să plecaţi urechea la ceea ce au creat, compilat sau şterpelit alţii, aveţi oricînd ocazia să vă faceţi propriile fundaluri sonore numai bune pentru scris folosind jucăria pusă la punct de băieţii de la Ambient Mixer. Trebuie doar un pic de răbdare.

Cred că sunetele ambientale, pe lîngă faptul că încadrează frumos un fir epic, mai au un rol important: îl ajută să crească şi să se dezvolte, să facă pui. Trebuie doar să închizi ochii şi să-ţi laşi imaginaţia să zburde. E mai simplu şi funcţionează mai uşor, să zicem, decît o coloană sonoră compusă din Wardruna şi Cannibal Corpse. Părerea mea 🙂

Am păstrat la final, pe post de cîntec de lebădă, o compoziţie ascultată recent care mi-a făcut pielea de găină. Un muzicolog din Lyon, Mylene Pardoen, a adus la viaţă sunetul Parisului, aşa cum era el la 1739.

Nu vreau să ştiu cum a reuşit sau cît de apropiată de realitatea de-atunci este compoziţia. Mi-e suficient să ştiu că nu o să pot verifica niciodată pe viu (?), aşa că nu-mi rămîne decît să mă bucur de această fereastră sonoră în Chateletul Parisului în vremea lui Ludovic al XV-lea.