de chichi
Experimente
Iată-l! Tatăl şi mama sosurilor pentru fripturi
Sep 21st
Săptămîna asta mi-am testat veleităţile culinare. Din nou. Se întîmplă mai rar în ultima vreme, dar asta-i pentru că sincer să fiu am îmbătrînit. Şi a venit toamna şi vremea de-afară mi-a înfipt în oase o anume leneveală care nu mă caracterizează tot timpul. Ce-am gătit? Ceva simplu, dar ne-ce-sar. Că românul nu poate trăi, dom’le, fără cartofi prăjiţi c-un copan de pui pîrpălit olecuţă în tigaie, pînă face crustă. Hai, că toată lumea (chiar şi femeile) se pricepe la minunea asta. Dar.. că întotdeauna există un ”dar”.. eu am găsit o cale de-a tuna felul ăsta de mîncare. Cu un sos demenţial, învăţat în Deltă, la Sulina, de la un amic. Pentru că nu l-a botezat, iaca eu am furatără reţeta şi-i dau eu nume. Sosul sulinez. I-aş fi zis ”dimulescian”, dar nu cred că vrea să fie asociat cu numele meu.
Să vă explic, gen. Se iau vreo 5-6 cartofi vechi sau noi, se curăţă, se taie ca pentru prăjeală. Pînă aici e simplu. Se iau cîteva pulpe de pui, se crestează ca în imaginea alăturată, se ung cu (puţin!) ulei şi se presară pe ele sare şi piper. Atît. Nu tu busuioc, ghimbir sau alte drăcovenii de condimente şi miroase. Nu, dom’le, nu e voie. Apoi se lasă o vreme deoparte, cît să intre bine sarea şi piperul în carne, şi se trece la cea mai importantă parte a dezmăţului gastronomic: sosul.
Se iau 10 căţei de usturoi şi o ceapă potrivită. Usturoiul se curăţă, ceapa se curăţă, usturoiul se taie rondele, ceapa se taie cubuleţe, apoi se zdrobesc împreună într-un castron. Cu zdrobitorul, da. Se pot şi pisa, dar e cam greu să obţii o pastă uniformă. După ce operaţiunea a fost dusă la capăt, intervine al treilea ingredient de bază: leuşteanul. Tăiat ca pentru a fi pus în ciorbă, leuşteanul se trînteşte peste ceapă şi usturoi şi se pisează împreună. Apoi se adaugă o picătură de ulei şi un vîrf de sare. Totul trebuie să arate cam aşa.
Observaţi în fotografie alte două elemente, în aşteptare. Da, se pune iaurt, nu apă. Şi se mai adaugă şi o jumătate de roşie, zdrobită la rîndul ei. Ideal ar fi ca roşia să fie lăsată un pic la copt, dar dacă nu sunteţi la grătar sau nu aveţi ustensile, merge şi necoaptă. Se adaugă iaurtul, se adaugă roşia, se freacă amestecul bine de tot şi.. asta-i.
După sos, se pun cartofii şi copanele la prăjit, mai trînteşti o salată de roşii cu brînză frămîntată şi e gata, să înceapă chermeza. A se da dovadă de cumpătare, nu mîncaţi mai mult de 3-4 porţii odată.
Ati vazut vr`un om murind?
Feb 22nd
Ati vazut vreodata un om murind? Nu ne jucam “adevar sau provocare” aici, asa ca nu mintiti. Filmuletele de pe net nu se pun la socoteala; eu, ca sa dau un exemplu ca oricare altul, vizionam diverse materiale educative inca din facultate, la cursurile de antropologie: filme din Irak, Afganistan, Cecenia. Executii, oameni trasi in cutit ca porcii de Ignat. Totul pe viu, la televizor.
Zic… ati vazut vreodata un om murind la jumatate de metru distanta de voi? Sa-i auziti ultimele horcaituri, sa vedeti ochii-i dati peste cap, sa vedeti spasmul unui piept in care inima da rateuri ca motorul unui Logan pe un drum de munte? Sa puteti observa ultima bataie a hertzului, inainte ca spiritul sa paraseasca cel invelis pamantean (vorb-aia, numa` piele si oase) pentru vesnicele plaiuri ale vanatorii? Bag mana-n foc… cei care ati vazut asa ceva bateti acum matanii ca sa uitati. Pentru ca intotdeauna a fost fara voia voastra. Si atunci cand s-a intamplat, a fost vorba despre cineva drag voua. Doua motive sa nu vreti sa va mai aduceti aminte – asta inseamna doua motive prea mult sa nu vreti sa va mai aduceti aminte.
Iaca nu vreau sa va tin lectii de comportament in situatii morbide, cum probabil s-a fost gandita o idee de vreuna dintre mintile crete care citesc ast blog. De vrut, vreau doar sa spun ca acum o noapte am vazut un om murind. Nu a fost o “prima data“, nu scriu sub “socul evenimentelor“. Mi-am amintit insa ca 80% dintre oamenii din asta lume-s inocenti (sau asa se considera) cand vine vorba despre un fenomen atat de profund – si de raspandit, fir-ar al dracului – precum e moartea. Profund my ass, vorb-aia. Ca nu a fost inventat ieri. Dar asa ne place noua, oamenilor de rand, sa ne dam mai catolici decat Papa. Chit ca unii suntem ortodocsi.
Lumea moare. Punct. Depinde cum. Punct. Eu tin la un singur “depinde“. Ala care spune ce a lasat omul in urma: alti oameni, idei, chestii materiale.. Faza cu “prin noi va trai vesnic” e totusi vrajeala in marea ei parte, sa fim seriosi – ca cineva sa ramana in memoria generatiilor urmatoare e musai sa provoace niste razboaie, sau un genocid, macar niste pogromuri. Pacifistii rezista doar cateva zeci de ani. Cati din ziua de azi stiu cine a fost Mecena si cati stiu cine a fost Hitler? Asa, ca o comparatie, zic.
D-aia sunt de parere sa nu ne mai pierdem vremea. Si sa traim, pur si simplu, atat cat mai e de trait. Regretele-s mereu de prisos. “Daca as putea intoarce timpul inapoi… nu te-as mai lasa sa pleci dupa paine, ca-n dimineata cand a dat masina peste tine“. Sau “nu as mai face nus`ce“. Bine, dom`le, dar cu ce ma ajuta asta pe mine, care-s gata decedat?! Sau pe tine?!
`ai mai bine sa ne vedem de noi.
