Cum m-am bătut cu niște cîini vagabonzi

Urăsc cîinii vagabonzi. Haitele de cîini vagabonzi, ca să fiu politically correct. Urăsc landrele, așa cum le văd pe-aici prin Titan, după lăsarea întunericului. Unul după altul, se fugăresc printre mașini, se încaieră, se ling și se coțăie de parcă ar fi la un Woodstock al jigodiilor. Și, uneori, mă aleargă și mă încolțesc și pe mine. Așa cum s-a întîmplat acum două nopți.

Cred că erau cel puțin 10-20 de nemernici cu patru picioare, asmuțiți pe mine.
Plecaseră lansat dintr-un spațiu de joacă dintre blocuri.
I-am mirosit de la distanță.
Blăni jilave, puțind a motorină și-a umezeală de subsol de bloc.
Le-am auzit labele lipăind pe bordură.
Le-am văzut umbrele strecurîndu-se prin bezna nopții, fără un sunet.
Cînd m-au înconjurat, eram pregătit! Poziția "kiba dachi".
M-au prins în cîmp deschis.
În mijlocul drumului, ca să poată face hora unirii în jurul meu.
M-am apărat ca un leu!
În mîna-mi , desenînd opturi și cercuri în aer, vibra un șarpe maro, cu cap de fier!
Unul – sau poate doi? – dintre cei cîini-jigodii s-a apropiat prea mult!
Șarpele meu a descris un arc, capul de fier s-a înfipt în ceva moale, s-a auzit un pîrîit în noapte!
Cîinele fugit chelălăind, cu botul plin de sînge!
Curînd, și ceilalți s-au retras.
Eu am rămas singur stăpînitor al cîmpului de luptă și al integrității mele corporale..
Nu am apucat să mă dezmeticesc din febra luptei, că au apărut, în depărtare, farurile unui autoturism.
Am încercat să-mi păstrez o imagine demnă, am dat capul pe spate, am scos pieptul înainte, mi-am încordat fiecare mușchi!
Șoferul a încetinit și, într-o fracțiune de secundă, privirile ni s-au întîlnit.
Ochii mei au citit într-ai lui stupoare, surpriză și oarecum teamă.
L-am înțeles.
Era greu de priceput ce făceam eu în mijlocul drumului, crăcănat, cu pantalonii aproape în vine și cureaua atîrnîndu-mi lung în mîna stîngă..

Au și vedetele un suflet..

Uneori îmi pare rău că nu cunosc multe vedete. Nu cunosc mulți oameni cu aere. Cu prea mulți bani și cu prea puțin bun-simț. Cu ''harfe'', cum ar zice un amic de la mine din fața blocului. Nu cunosc nu pentru că nu m-aș intersecta cu astfel de personagii caragialești moderne, ci pentru că pur și simplu nu le văd. Sincer spun, mai degrabă îmi sare în ochi un cerșetor, decît o pițipoancă. Mi-aduc aminte că mai demult, într-un hipermarket, era să dea peste mine cu căruțul de cumpărături ditamai tutavela celebră pentru rolurile jucate în niște telenovele "de casă". N-am schițat niciun gest: femeia aia nu era acolo, nu exista. S-ar putea spune că am un radar în fund, lasere-n ochi și parabolice-n urechi, cînd vine vorba de oameni de ocolit.

Dar să nu mă lungesc. Ideea e că nu mă interesează figurile de VIP. Apoi citesc un material la Simona Stănescu pe blog și-mi dau seama că mai sînt oameni pe lumea asta, oameni normali, care nu pot să închidă ochii atunci cînd văd mîrlănia picată de la coada vacii fix în merțanul sau în beamveul de serviciu. Parafrazînd o mare vorbuliță de pe plaiurile mioritice, s-a urcat scroafa-n copac, ca să coboare gata coafată, epilată, parfumată, manichiurată, luiviuitonată, tatuată, paietată și smacuită. După ce-am citit istoria de care aminteam mai sus, am stat oleacă strîmb, ca să pot judeca drept, și-am ajuns la concluzia că, pînă la urmă, tot ca mine e: VIP-urile de carton și figuranții trebuie ignorați, nu duși la școală. Pentru că nu zic, textul Simonei Stănescu are schepsis, e frumușel împachetat, dar seamănă mai degrabă cu o urechere dojenitoare din partea doamnei învățătoare pentru un bastonaș desenat strîmb la caligrafie, decît cu o morală, un semnal de alarmă, un "heads up, boule, că duci societatea în rîpa depravării".

Simona Stănescu se plînge că VIP-urile made in Cucuieții din Deal au pretenția de a fi apreciate nu pentru cum au ajuns vedete, ci pentru că sînt vedete. Și că cică nu au făcut nimic pentru omenire, dar pășesc țanțoș cac urcanii. Și că replica aia genială ''știi cine sînt io?'' nu are nicio valoare. Ba are. În lumea lor - care nu e lumea noastră -, replica are forța unui ciocan pneumatic în moalele capului. Și efectul unei diplome obținute la Oxford lîngă una scoasă de la Spiru Haret, dacă e să ne băgăm în spectrul academic. Pentru oamenii despre care este vorba în poezie, atitudinea asta nu sare din context, e normală ca soarele pe un cer fără nori. Ăia așa trăiesc, așa se poartă. Iar ca să ai ce le face, nu poți spune că ești îngropat în alternative. Ori îi ignori, ori îi înjuri și le trimiți o directă-n foanfă, ori te ploconești. Este prea tîrziu să-i urechezi ca pe băncile generalei.

De ce nu-s de acord cu dojana? Cu ''să nu uităm de unde am plecat, să nu uităm că sîntem oameni''? Pentru că una dintre marile libertăți de care se bucură oamenii, între multe altele fără rost sau prost gestionate, este dreptul de a fi nemernic.

Un telefon în miezul zilei

Două dup-amiaza. Dormeam lemn. Buştean. Sună telefonul. L-aud prin vis (că era la capu' patului), mă opresc din cucerirea lumii, pun pauză, fac ochi, răspund. La celălalt capăt al firului hertzian, o voce de mascul.

El (cu noduri): - Ăăă, alo, vreau şi eu cu Ioana.
Eu (năclăit): - ...cine?
El (îşi ia avînt) - Cu Ioana!
Eu (izădit) - Nu e, dom'ne, nicio Ioană acilea. Ai greşit număru'.
El (obraznic) - Cum să greşesc număru', nu l-am greşit!
Eu (nervos) - Păi dacă nu cunosc nicio Ioană! Ce număr ai format?
El (cu tupeu) - Ăsta!
Eu (plictisit) - Ăsta care? Uită-te-n telefon şi zi, ce dumnezeu!
El (aprig) - Păi ăsta pe care am sunat!
Eu (decis) - Uite ce-i, amice.. Ai greşit număru', hai noro...
El (cu schepsis) - Auzbă, ăsta.. Am zis aşa, că nu caut nicio Ioana.
Eu (surprins) - Da' pe cine?
El (dur) - Fraere, lasă figurile. Te ştiu io pe tine. Fii atent, cînd te prind ai belit-o.
Eu (şi mai surprins) - C-ce?
El (dur) - Nu că ce. Mai faci pe şmecheru'? Fii atent la mine, să te fereşti..
Eu (amuzat) - Păi de ce? Prietene, vezi că ai greşit număru'..
El (dur) - ..că odată şi-odată tot dai ochii cu noi. N-am greşit niciun număr.
Fac o pauză, apoi nişte conexiuni.
El (dur) - Să ai grijă pe unde umbli, bă ciumafaie, că te băgăm în spital!
Eu (liniştit) - 'Ai nu zău? Mă, nene, ce dracu.. dacă eu îţi spun că ai greşit număru'.. Ia uită-te-n telefon, zi ce număr ai tastat.
El (şi mai dur) - Bă, nu mă lua pe mine cu d-astea! Auzi, mă, că cică am greşit număru'!
Altul de lîngă el (estompat) - Ia dă-l bă încoace! Băăă!! Am făcut trei ani dă pujcărie, mai fac trei! Te crestez, îţi fac buzunare, bă!!
Eu (zîmbitor) - Hai, frate.. Ia zi, de unde eşti?
El (brusc în telefon) - Fraere, nu fă pe şmecheru'! Că te ardem!
Eu (plictisit) - Ce dracu, mă, nu înţelegi? De unde eşti?
El (dur) - De-aici! Nu mai ştii ce-ai făcut la magazin?!
Eu (rîd) - Ce magazin?! Da, mi-am cumpărat vopsea de oo. Mă omule, zi de unde eşti..
El (enervat) - Băăă!! Cum ce magazin? Aci, în Satu Nou!
Eu (rîd înfundat) - Satu Nou, ă? Dom'ne, eu sînt din Bucureşti!
El (blocat) - Bucureşti? Ăăă.. Auzi, bă că e din Bucureşti! Nu e ăsta!
Eu (liniştit) - Păi eu ce-ţi zic, aţi greşit numărul..
El (pocăit) - Aoleu.. aşa-i, am greşit număru'! Frăţioare, îmi pare rău..
Eu (regeşte) - Ei, lasă, nu e bai, se mai întîmplă..
El (pocăit) - Serios, cum dracu.. Da' erai aşa calm..
Eu (mîndru) - Păi am stat cinci ani printre ardeleni..
El (grăbit) - Aia e, cine ştie.. Nu te supăra.. hai noroc!
Eu (zîmbăreţ) - Te-am pupat!

Click! Băgat cornu' n pernă, revenit la somn.

Întrebări politice. Sau retorice, nu ştiu

Pentru că tre' să mă mai scot din casă, pentru că mi s-a părut o soluţie bună şi-un motiv suficient deştept ca să fac asta, diseară mă duc cu o gaşcă de oameni care mai de care mai.. habar n-am cum, că nu-i cunosc pe toţi, la o adunare de persoane care vor să vorbească despre politică. Sau cărora le place politica. Dacă erau doar bărbaţi, aş fi zis că se-adună doar de frică să nu dea p-acasă şi să fie luaţi în şuturi de neveste. Cum nu e cazul, bănuiesc că oamenilor chiar le place politica.

Ei bine, eu o să mă duc cu întrebări ''servite'', pregătite de-acasă.  Pe care o să mi le pun mie însumi, încă de pe-acum. Nu mi-e teamă că aş uita ce vreau să-ntreb, cît mi-e că discuţia va s-alunece prea brusc şi prea brutal înspre ludic, cîrciumi, meciuri, farduri şi alte creme, pînă să apuc şi eu să mă dumiresc în legătură cu percepţia lumii despre următoarele trei mari dileme politice:

1. De ce nu şi-a asumat nimeni de la PSD, PNL, UDMR, PRM, Becali, ţărănişti aripa Ciuhandu, minorităţi sau sindicalişti înfrîngerea lui Geoană în alegerile prezidenţiale? Şi de ce toţi pun înfrîngerea în cîrca lui Mirciulică? Toată floarea cea vestită... şi se prevalează de flacăra violet, de Vîntu şi de fraude. Nu neg nimic. Dar discutăm ca-ntre oameni cu ceva glagorie-n bostan.. Cîţi dintre cei cu studii relativ superioare cred în motivele astea?

2. De ce traseismul politic e blamat de toate partidele politice DOAR ATUNCI cînd parlamentarii le dispar iepureşte din ogradă? Dacă ar primi forţe noi... dar aşa? Cică-n SUA există ceva numit lobby. La noi nu se poate aplica, pentru că politicienii noştri au o imagine de femei uşoare. Dar de ce discuţiile despre statutul parlamentarilor se învîrt doar în jurul legării lor de glie? Ce e mai periculos pentru un partid, parlamentari care se mută în altă barcă sau parlamentari care au liber să voteze aşa cum le dictează cugetul şi convingerile? Dacă ar fi convingeri cumpărate, să plătească dup-aia, nu înainte.

3. Care e politica pe termen lung a opoziţiei? Că tot ceea ce văd e un joc de şah în care amatorii sînt nu puterea. Joc de şah.. fără perspectivă, cu mutări ca răspuns la mutări. Îţi ameninţă nebunul, îl muţi. Nu-l sacrifici, ca să-i iei regina, doar nu eşti nebun..