Mă fascinează înmormîntările mioritice. Au un – era să zic ”parfum” – ceva al lor, un jenesecua aparte, o părticică din felul lumii înglobat în acel ritual care se repetă de sute de ani atunci cînd vreun român mai dă ortu’ popii. E o diferenţă, zic, între înmormîntările catolice, liniştite, îmbibate de-o tristeţe decentă, şi cele înmormîntări ortodoxe de la noi. Că aţi văzut mai toţi ce-i aia îngropăciune la noi, nu mă prea îndoiesc. Ştiţi deci, carevreasăzică, întregul obiceiu. Încă de cînd se aduce mortu’ în casă, îi spălat, îi primenit, ferchezuit, e aşezat pe o masă în camera a bună, păzit de vreo cîteva babe, jumulindu-şi măramele şi bîţîindu-şi trupurile, femei degrabă vărsătoare de lacrime la comandă şi pururea pregătite c-o suită de zbierete rimate. Ăsta-i cercul 1 al îngropăciunii la români.

Al doilea cerc e format din purtătorii de căciuli, bărbaţii. La doi paşi în spate, oamenii dau din cap a înţelegere şi-a smerenie – că de, mortul e mort -, cu mîinile înfiletate una-ntr-alta la spate şi capetele pleşuve plecate în semn de înţelegere a misterului vieţii ş-al morţii. Hai, un ţoi de ţuică merge, să fie de sufletu’ mortului, că tare-i mai plăcea licoarea aiasta galbină, mă Vasile.. Al treilea cerc – puradeii casei, dar şi-ai vecinilor şi-ai altora, veniţi de pe temiriunde la priveghi, al treilea cerc, zic, seamănă cu cu o gaşcă de electroni pe orbită. Agitaţi, tensionaţi că habar n-au ce se întîmplă, dar după urecheala luată de-al lu’ naşu’ Costache după ce-a trîntit oala cu tămîie, nu mai riscă niciunul să mişte-n front.

Apropo de front, pe lîngă încăperea unde se află rămăşiţele pămînteşti ale celui trecut la cele veşnice roieşte o armată întreagă de rude, apropiaţi şi-alţii care fac o mulţime de lucruri pentru buna desfăşurare a lucrurilor. Unele fac demîncare pentru apropiata pomană, alţii fac ordine, alţii fac dezordine, nişte unii analizează posesiunile şi împart deja bunurile defunctului (sau defunctei, să nu fim discriminativi) iar cei mai mulţi discută despre lucruri mult prea ancorate în cea lume reală ca să aibă de-a face cu înmormîntarea la care participă. Cu alte cuvinte, îşi văd de-ale lor.

Nu o să intru în detalii – ce face preotul, cînd vine, cînd pleacă, ce fac ai casei, cine sapă groapa, cine înnoadă prosoape cu monede în colţuri, cine pregăteşte crucea, cine.. – pentru că cei mai mulţi ştiţi despre ce este vorba iar ceilalţi care habar n-aveţi.. o să aflaţi curînd, chit că nu vreţi. Că asta e, oamenii mai şi mor. De fapt, unde am vrut să ajung, cu toată înşiruirea asta incompletă de oameni şi fapte? Uite aici: la pomana de după (nu am căderea să pun în discuţie obiceiul în sine) îngropăciune.

Ei bine, la pomana de după – care de regulă are loc la vreo trei zile după ce omu’ şi-a încheiat socotelile cu astă lume – apare deseori un schimb de replici care pentru mine înseamnă chintesenţa inteligenţei mioritice: în vreme ce mai toată lumea-i liniştită şi bagă la ramazan cu abnegaţie, se mai găseşte cîte-o băbuţă (că e musai să fie femeie) care să-şi lipească mîinile de cel batic şi să urle în gura mare cîteva ”un’te dusăşi tu, omuleeeeeee… mă lăsaşi sîngurăîîîî p-astă lumeeeei, ce mă fac ieeeeeu (ce să face cupilaşii etc.)”. Iată că întotdeauna se mai găseşte cîte unu’ care, între două dumicaturi, cearcă a linişti spiritele cu replica ”lasă, tu, femeie, mortu’ de la groapă nu se mai întoarce..”

Poftim! Cine zicea că românii nu-s oameni inteligenţi?! E drept că-i nevoie de vreo trei zile să le pice fisa, dar mai contează?! Eheeei, vericule, românii sînt un neam tare dat dracului, să nu mai am parte veci pururea de-o sarma(lă) dacă nu e aşa…