Din ciclul ”Ce mai face Dimulescu atunci cînd nu are ce face”, vă prezint astăzi o scurtă istorie a chinurilor tantalice prin care-am trecut în tentativa mea de a mă lăsa de ţigări.

Prima zi a trecut lesne. Rămăsesem fără ţigări – este imperial necesar ca atunci cînd te laşi de fumat să fi terminat toate ţigările din ultimul pachet. Legenda cu pachetul nedesfăcut care te poate motiva să nu mai fumezi este o.. legendă (eu n-aş putea răbda, pur şi simplu e prea mare tentaţia). M-am lăudat la toată lumea în acea primă zi, deşi nu aveam cu ce, afară de decizia de-a mă lăsa de ţigări.

A doua zi… a început distracţia. Ca la circ a fost: gîndurile necuviincioase îmi dădeau tîrcoale iar eu mă simţeam ca martirii cei creştini în arenele lui Nero, puşi faţă-n faţă cu lei, tigri, pantere şi-alte pisicuţe. Îmi venea să pip, Iisuse-Marie!, dar am rezistat şi cu un pic de ajutor de la amicul snuff.

A treia zi a fost poate climaxul tentativelor de a mă lăsa de fumat: nu a mai fost vorba de nevoia de a mai fuma, cît a fost vorba de lipsa ocupaţiei!! Nu vă gîndiţi că nu aveam ce face. Că aveam. Dar.. nu se potrivea nimic! Nu-mi plăcea nimic, nu aveam stare.. şi vroiam să-mi aprind o ţigară numai ca să fac ceva cu mînuţele. Mi le-aş fi băgat oriunde, numai să ştiu că se potolesc.

Asta a fost tot. Momentele culminante au trecut, eu intru acum în cea de-a 12-a zi de cînd am renunţat la ţigări (am mai fumat una joi noapte, după meciul pierdut de Dinamo cu Panathinaikos, dar a fost o ţigară fumată.. la oha, să-mi sîcîi un pic plămînii). Aşadar, eu spun că de 12 zile sunt nefumător. Mă aşteptam să îmi fie mult, mult mai greu.

Acum sunt mai vesel, mai liniştit, mai plin de viaţă, tenul meu este mai proaspăt, hainele nu-mi mai miros a tabac.. Nu mai spun ce a însemnat pentru circulaţia mea să renunţ la ţigări.. nu dintr-alt motiv, doar că nu-mi place să mă laud.