Despre institutia asociatiei de locatari (1)

Asociatia de locatari. Presedintele asociatiei de locatari. In copilaria mea - invaluita-n cartile lui Dumas, ale lui Feval, Conan Doyle si ale altor experti in conjuratii - cele doua propozitii de la inceputul textului imi provocau fiori. Pentru un tasti-basti de 10 ani, asociatia de locatari era nu locul unde oamenii mari isi plateau unele taxe, ci sediul unei organizatii la fel de periculoase, dac-o calcai suficient pe bataturi, sediul unei organizatii la fel de periculoase ca si Cosa Nostra (pe-atunci eram fanul numaru` aintz al comisarului Cattani) sau ca Asasinii din Evul Mediu arab.

Hai, da-o dracului de treaba! ar zice un profan. Dar sunt sigur ca va mai amintiti modul in care vorbeau parintii vostri de "asociatia de locatari". Ce secretar de partid, ce activisti, ce autocritica la sedintele UTC si PCR! Asociatia de locatari... baietii care - pe aia patru pereti unde habitau ai nostri - stapaneau mai ceva ca grofii peste sfantul Ardeal. Toate discutiile se duceau in soapta. "Am de platit atata la asociatie... shh". Priviri pironite-n bombeu, maini duse la gura. Si: "ah, tovarasa presedinta de asociatie a zis.....". "Amin!". Toti oamenii mari de la mine din cartier paseau pe varfuri cand aparea EA. Sefa de la asociatie. Care "ea" flutura din gene la unul, scrasnea din dinti la altul, inclina din cap la al treilea. Purtare de domn, dom`ne!

Eh, asta era pe vremuri. Acum totul e mult mai simplu si mai distractiv, cata vreme nu ai treaba cu indivizii de la asociatiile de locatari. Cu ei sau cu cei care roiesc in jurul lor. Mda, pensionarii.

Asociatia de locatari unde sunt si eu arondat nu are un sediu ca toate sediile. Mai toate institutiile de acest gen - care-s, practic, coloana vertebrata a administratiei locale - au ca sediu o chilie, o camaruta, ascunsa undeva la parterul vreunui bloc. Nu, noi nu avem un sediu. In schimb, mergem sa platim darile de-a dreptul acasa la presedinta asociatiei. Scara A, etajul 2, apartamentul 7. In fiecare miercuri, intre 18 si 19. In rest, tov.. asta, doamna administrator nu e acasa pana dupa 21, 22 incolo. Ca de, munceste si-n alte domenii, total compatibile cu functia de pastor al oitelor blocatare.

Acasa la doamna administrator m-am prezentat si eu, intr-o miercuri, pe la 18.20. Daca as fi fost un tip destept, m-as fi dus sa dau dijma un pic mai repede, sa zicem pe la vreun 2-3 dup-amiaza. Sa prind loc, macar. Dar cum desteptaciunea ma caracterizeaza doar in zile faste, in seara cu pricina am pierdut startul. Pe de alta parte, daca nu-s destept apoi musai sa fiu prost facut gramada, vorb-aia. Cu vreo 10 metri inainte sa intru in scara blocului cu administratia, am dat peste vreo doua babe. Melci, nu babe. Umilele-mi cunostinte de fizica stabilisera, pentru cele doua mumii, o viteza de aproximativ cinci pasi la cinci minute. Mergeau tinandu-se reciproc de brat, mursecand printre gingii diverse subiecte la moda in regnul pensionarilor, cum ar fi data si ora exacta la care ar fi trebuit sa vina pensia, luna viitoare.

Boul baltii care eram eu, ce-am zis? Nu se cade sa le iau fata, doar pentru ca am compasul mai mare si din doi pasi pot s-ajung fara probleme, inaintea lor, chiar si-n Rai. Asa ca mi-am potrivit mersul cu al lor si le-am lasat sa imi ia fata. Le cunosteam, erau din gasca de la bloc, nu se cadea sa abuzez de talentele-mi de atlet si sa ma bag in fata lor. Proasta alegere. Cand am intrat in scara nu mica mi-a fost mirarea cand am observat ca, de la parter pana la etajul 2, palierele erau jalonate de oameni care asteptau sa plateasca intretinerea. Toti, pensionari. Cele doua cucoane pe care le pazisem de la distanta nu s-au obosit sa stea la coada si s-au bagat in fata, pe la etajul 1. Sa stea si ele langa cineva cunoscut. O alta baba, normal.

Cu un copilas agatat de palton, femeia slujea drept placa turnanta a intregii coloane de oameni care asteptau la rand. Unul dintre ei un individ chel,. mic, burtos, c-o bidinea cat toate zilele sub nas, s-a luat de cele doua babe care incalcasera consemnul, dar a fost pus repede la punct. "Dar nu ma bag in fata, domnule! Eu am platit saptamana trecuta! Ce te repezi asa? Am venit doar sa intreb ceva pe doamna administrator! Eeeei, comedie!" Evident, explicatia nu dezmintea faptul ca baba se bagase, totusi, in fata. Dar cheliosul si-a luat seama; s-o fi gandit totusi ca are copii care-l asteapta acasa.

Codas fiind, eram inca prea bine dispus sa iau seama la viermuiala dinaintea mea. Nu stiu cum se-ntamplase, dar prima jumatate a cozii era formata numai din babe. Mosii erau in a doua, cu mine inchizator de pluton. N-am ramas mult acolo, ca a mai aparut un batran. Unul hatru, ce-i drept. Cum a venit, a tras o privire printre balustrade, s-a lamurit ce il asteapta si "pfff, ca sa vezi, am ajuns sa stam la coada ca sa dam bani si sa nu primim nimic. Pai asta faceam si pe vremea lu` Ceasca." M-am uitat la el zambind - inca zambeam -, c-un gand razlet prin minte: "cum nu primesti nimic, mosule? Pai distractia asta de pensionar, barfeala, ce-i? Nimic?" Si da-i si chicoteste-n sinea-mi. Matusalemul m-a vazut cu zambetul inflorit in coltul gurii si m-a luat drept aliat. "Pai nu-i asa, taica?"

N-aveam chef sa slujesc drept asistenta la vreo poveste prafuita din al doilea razboi mondial ("ai auzit tu de Odessa?"), asa ca m-am limitat la un "mmmmhhhh" si-am scos telefonul, sa-mi dau o ocupatie - cel putin de ochii lumii. Pentru ca mai sus, de-a lungul scarii, incepuse sedinta de comitet a pensionarilor de serviciu. Mi-am mijit urechile, doar-doar o sa le patrund secretele. Sau, cel putin, o sa apuc sa vad in viitor, la un Paul pensionar, cu tichie si prea mult timp liber la dispozitie.

(continuarea, in numarul urmator)