Am fost fascinat de cînd mă ştiu de istoria Chinei. De oamenii de-acolo, de cum cresc ei mici numai cu căţei şi orez – potol halit dimineaţa, la prînz şi seara -, cu mizilicuri din coajă de bambus la faivocloc şi furnici prăjite la Revelion şi alte cumetrii. Fascinaţia asta de factură chinois nu mi s-a năzărit numai din cauza filmelor de mare artă cu Cichi Cean sau Bruzli (pe care oricum nu i-aş trece la capitolul “mari chinezi” ci “honkonghezi“), ci şi din ce-am apucat să ştiricesc prin cărţile de istorie sau de beletristică.

Jur că mi-aş face un concediu de odihnă la poalele Marelui Zid Chinezesc (care, apropo, nu se vede din spaţiu, am verificat).Din fericire (sau din păcate?), pînă să ajung să ridic fustiţa unui dragon la vreo sărbătoare chinezească în Shanghai, am descoperit o Chină mai micuţă… aici în Bucureşti. Şi-am descoperit-o prin muncitorii chinezi care-au populat în ultimii ani urbea de pe malul Dîmboviţei. Cu ei mă întîlnesc dimineaţă de dimineaţă în autobuzul care mă cară acasă.

Dingxiang e unul dintre chinezii de Bucureşti. Mic (amănunt fără importanţă cînd vine vorba de chinezi), îndesat, neras, îmbîcsit, urcă în fiecare dimineaţă în RATB pe la Piaţa Iancului. Tăcut, trist (sau aşa se uită el, din cauza ochilor migdalaţi?), se aşează pe primul loc liber şi scoate – mereu – aceleaşi hîrtii din buzunare. Scrisori de la ai lui, mă gîndesc.

Împreună cu el, sunt nelipsiţi Liwei şi Mengyao. Au ăştia un stil… ceva de speriat. Salută din uşă (“Ao ao ao!”), mari pişicheri, fac tărăboi, vorbesc în gura mare între ei, tropăie din adidaşii chinezeşti de lucru. Se aşează întotdeauna departe de ceilalţi conaţionali aflaţi în autobuz. Probabil sunt din alte regiuni şi nu vorbesc aceeaşi limbă. Un fel de moldoveni ai chinezilor. Am apucat uneori să-i aud ce-şi povesteau: de familie, de rudele rămase în patria-mumă, de vremea de că.. rahat din Bucureşti. Ca tot omu`, de multe ori Liwei şi Mengyao îşi iau şefii la înjurături: că nu le creşte salariul, că sunt nişte fiinţe execrabile, care se poartă cu ei ca cu nişte sclavi..

Tot întîlnindu-mă cu ei, am început să-i privesc altfel pe micuţii chinezi. Altfel faţă de ceilalţi români care, ca şi mine, au treabă cu RATB-ul la 6 dimineaţa. Mai toţi întorc privirile cînd apar Liwei şi ai lui. Nu că le e scîrbă de ei, de muncitorii importaţi tocmai de la mama dracu, din Tibet sau din altă provincie istorică a Chinei. Dar.. nu le place să dea ochi în ochi cu ei. Românii ştiu cînd să se dea balene în ceaşcă şi stau pe propriile lor buci atunci cînd sunt şanse s-o ia mai mult decît s-o dea. Şi cu chinezii… nu ştii vericule, cum devine treaba. “Eu nu mă uit la ei. Dacă dăm ochi în ochi şi cimpanzeului i se pare că m-am uitat strîmb? Vrei să-mi rupă oasele? Cum adică cum să-mi rupă oasele? Păi tu nu te uiţi la filme? Toţăştia ştiu să dea bine cu dreapta. Şi cu piceoru`. Şi dacă nu ştiu toţi, eu de unde să-i recunosc? În copilărie, noi făceam traforaj, ei făceau kunfu d-ăla“, zice Nelu, om de vreo 46 de ani, cu mustaţă neagră şi păr cărunt, muncitor la Faur.

Singurul care se uită fără fereală la ei e nea Vasile, un bodiguard de la Scorseze. Dar şi el se restrînge din aria vitală a băieţilor cu ochi migdalaţi: uniforma lui – cu tot cu sigla “Security” – nu face faţă hainelor de lucru ale lui Mengyao sau ale lui Dingxiang. Haine khaki, foste haine militare, cu nasturi de alamă pe care luceşte de la distanţă Steaua lui Mao. Da, dom`le, cu astfel de oameni nu te joci de-a badigardu`…

Toţi coboară la penultima staţie a lui 335. Poşta Titan. De acolo, micuţii chinezi o iau per pedes.. spre şantierul unde-şi cîştigă bănuţii destinaţi reconstrucţiei chinezeşti. Unii se mai opresc pe drum, la cîteva cabine telefonice: sună în patria-mumă. Dau telefoane, se ceartă, iubesc, bocesc, totul în frumoasa lor limbă. Ni hao!

(NOTĂ: cred că am descoperit ce fac oamenii ăştia tocmai în România. Puteau lucra şi în ţări mai apropiate pentru cei cîţiva leuţi pe care-i primesc pe şantierul din Titan. Dar de ce România? Simplu. Ne colonizează.)