Ma dau in vant dupa oamenii curiosi. Cum se dau pustoaicele “bine” de 17 ani, cu cont pe hi5, dupa tipii “bine” de 24, cu cont de la mami si tati. Sau diurna, sau delegatie.

Oamenii curiosi se uita peste umaru` vecinului de bara, sa vada ce mai scrie in Liber/Tatea despre bidoanele de lapte ale Andreei Banica. Uneori se uita si la ce pagina e vecinul de scaun, rocker care citeste “Critica ratiunii pure“. Curiosul isi intrerupe, insa, incursiunea consultativa imediat ce se loveste de acordurile unui slagar din repertoriul doom.
Mai sunt si curiosii care se-aduna ciopor la vreun accident de masina. Sau cand, de exemplu, o femeie se arunca pe geam de la etajul noua, tinand un copil de doi ani in brate (apropo, cica in argoul politienesc, atunci cand te arunci pe geam se cheama “precipitare” – habarnaveam: dupa umila mea parere, “precipitare” e atunci cand plec eu de la lucru).

Dintre toate variantele de curiosi, am probat o gagica intr-un autobuz (nu-mi bat joc de descrierea ei, sunt un cavaler). Si eram eu, agatat de bara, si ea, plonjata intr-un scaun din fata mea. Eu cu castile infundate in urechi, ea strangind la pieptu-i de arama un Click (Dane, iarta-ma, coane, da` n-am cum sa nu-ti fac publicitate). La un moment dat individa (si spun asta cu un dispret cat Groapa Marianelor) se uita la mine, pufneste suficient de tare cat sa-i vad sunetele, si se smuceste spre fereastra cu tot trupul.

Ce se-ntampla? Pasamite nu-i placea muzica pe care-o ascultam la cel moment. Anume Sepultura – War for territory. Ba nene, nu glumesc cand spun ca se auzea pana in spatele mijlocului de transport mase. Mi s-a sculat parul bidinea la ceafa, cand am vazut reactia nedemnei urmase a Evei. Apoi m-am consolat, gandindu-ma ca face parte din echipa redactionala a Realitatii TV. Si m-a umflat rasul. Si-am umblat la volum, dupa care am luat o postura amenintatoare in dreptul ei. Ziceai ca-s Napoleon trecand Alpii.

A coborat la Casa Presei. In siajul ei au ramas niste oameni placizi si eu, bucurandu-ma de inc-o batalie castigata.