Am trăit și-am îmbătrînit degeaba. Îmi pare rău, trebuie să fiu sincer măcar cu mine. Știu, mulți ar spune că vorbesc tîmpenii, că n-ar trebui să zic o asemenea inepție, că am doar 24 de ani și-o cale lungă în față, că sufăr de astenie de semi-primăvară, bă oltene, ești cu capu`, să te văd ce-oi mai zice la 30 de ani, cu copii, casă, purcel crescut în provincie, curcani de dat la nași, nevastă cu fundul mare și rate la bancă. Dar eu îmi păstrez totuși opinia. Am trăit și-am îmbătrînit degeaba.

Gîndul ăsta s-a înfiripat aseară, undeva pe la vreo 18.45-18.47 fix. Nu mai știu exact, n-am avut inspirația de-a nota ora și minutul la care am tras această concluzie demnă de-a fi blagoslovită cu un “Evrika!” în cel mai pur stil arhimedesc. Eram cu amicul Bufnilă (pe care mulți îl știu, puțini îl cunosc) și plecaserăm în viață. Recte în turneu prin locantele Bucureștilor, cu scopul clar de-a umple cu aer cîteva glăji de bere. Cînd încă mai eram prin Titan, în spatele nostru apar din senin doi puștani ca la vreo 16 ani. Știți tipul: înalți, slăbănogi, cu freze care-mi aduceau aminte de căpițele de fîn ale lui nea Ionel Coriianu, din satul bunicilor. Vraiște și luate de vînt.

Mă rog, să nu uit de unde-am plecat.. indivizii ăștia vorbeau în gura mare despre… ce credeți? Femei și alcool? Nu! Vorbeau despre… World of Warcraft. Că să ne sincronizăm, că diseară avem un raid, că nu fi bou, hai la mine în ghildă, că e disctracție și avem logo mișto, că a apărut un rogue (?!) care știe să dea țeapăn cu shuryu-ul…ș.cl. M-am uitat la Bufnilă, ăsta mi-a tras o privire întristată.. Da, domnule, am trăit degeaba. Să nu avem noi habar de hitpoints? De healing powers? De spell-uri de gradu` ț? De upgrade-uri la mergători, să ai viteză de speriat?

Ne-am pierdut vremea, sănătatea și banii prin cîrciumi, cu femei, la fotbal în spatele blocului, la bătăi de cartier, la biliard cu grupa de la facultate sau jucînd adevăr sau provocare pe la vreun papagal care rămăsese fără părinți pentru o noapte și-și pusese șandramaua la dispoziția găștii.

Ce-o să lăsăm noi urmașilor noștri? Dozele de bere și dopurile de plută de la sticlele de vin? Pachetele soioase de cărți de joc? Setul de table învinețit de atîta frecătură între un marți și-o poartă-n casă salvatoare? N-avem ce lăsa. Poate un ditamai ficatul, intrat în Cartea Recordurilor și păstrat la Mina Minovici, lîngă sula lui Terente. Toate astea… nu valorează nimic.

Că puteam să le lăsăm și noi copiilor noștri, vorba lui Ovidiu, vreo 3 hectare de pămînt arabil în intravilan, în cea de-a treia localitate ca mărime din Second Life. Sau cel puțin un cosor cu trei rubine, cîștigat cu sînge și sudoare dintr-o bătălie epică la care-au mai participat vreo trei troli și-un magician, în WoW.