Imi spunea un amic in urma cu vreo cateva zile ca ii este un dor ingrozitor de perioada facultatii. De colegi, de profesori, de zilele cand avea proiecte de prezentat, de examene, de tigara fumata in fuga pe hol inainte de examen si de berea cu baietii de dupa, de iesirile in club saptamanale, de fetele agatate pe scarile bibliotecii universitare, de zilele cand umbla din camera in camera prin camin sa faca rost de o tigara, de clatitele mancate acasa la colege cand se strangeau mai multi, de partidele de fotbal duminicale din parc, de betiile cum laudae si de "cultura organizationala" a asociatiei studentesti unde activa, de cate si mai cate.

L-am ascultat, i-am dat dreptate pe moment, apoi m-am enervat, pentru ca istoriile lui plangarete si pline de jelanie m-au facut sa-mi muncesc neuronii mai mult decat era cazul. Si desi am plecat de la ideea "no, ma, ce fain o fo` in facultate, rau imi pare ca nu m-am facut si eu student de profesie, ca unul de-l stiam pe vremuri", repede mi-am sucit fuiorul gandului, mai ceva ca mama lui George din poezia lui Cosbuc. Amintirile mele din facultate sunt intr-adevar mai mult placute decat opusul, insa acum pot sa spun ca ma simt ca in vacanta. Ma simt ca si cand as fi intr-o tabara de vara, undeva la mare. Lucrez, am program bine stabilit (atunci cand nu trebuie sa tin locul unui coleg care, de exemplu, vrea sa-si ia carnetul de conducere, in moasa-sa), am responsabilitati care poate pe altul l-ar speria, am intrat, cum se spune usor ironic, "in campul muncii", in sistemul ala despre care umbla vorba ca te face din om neom, si totusi ma simt ca in taberele de vara din liceu. Ma simt linistit, ma simt cu un scop, imi place ceea ce fac, ma bucur de zilele cand nu lucrez, ma bucur chiar si de zilele cand blestem soarta si viata pentru ca-mi lipseste orice chef de munca si sefii ma biciuie cu diverse ca pe plantatie.

Nu stiu de unde pana unde sunt atat de sucit incat sa spun ca prefer de o mie de ori viata de-acum celei din facultate, cand te simteai liber ca pasarea cerului. O fi si judecata carpediem-easca pe care mi-am indus-o, o fi si bucuria ca fac ceva care se vede si care aduce satisfactii nu numai materiale. Sincer sa fiu, insa, cred ca e mai mult vorba de faptul ca am scapat de scoala. Am scapat de toceala (ce daca nu ma omoram cu invatatul, numai gandul ca aveam examen sau referat de predat si era suficient sa am salturi la 220), am scapat de spaima ca fac eu niste studii, dar dup-aia cui o sa dau spaga sa ma angajeze? Dup-aia? Exista mereu intrebarea asta, o intrebare care statea ca spinul in coaste, langa cea cu "o sa-mi placa ce voi face, sau voi constata ca am pierdut atatia ani doar ca sa realizez ca nu-s facut pentru munca asta?" - o problema foarte des intalnita la congenerationistii mei.

Dupa 16 ani de studii, de pregatire, de informatii indesate de cele mai multe ori cu palnia in creier, cred ca orice om normal ar trebui sa se bucure ca nu mai este student. Cei care nu o fac sunt, in opinia mea, chiar aceia care nu s-au adaptat vietii. Aceia care au invatat doar ca sa nu stea degeaba, sau doar ca sa scape de gura parintilor. Nu ca sa faca ceva pentru ei si, de ce nu, pentru cei din jur. Eu nu am renuntat la studii, bat si eu toba pe ideea ca "omul cat traieste invata", de la vara o sa inchei "vacanta" si o sa pun iarasi mana pe o carte; cu toate acestea nu duc lipsa vremurilor de demult. Ma simt excelent acum, si poate din cauza asta sunt mai fericit ca altii.