Abia invatasem sa ma tin drept pe doua picioare si ma bateam cu patul si scaunele sa-mi dea voie sa ma catar in ele cind am dat piept prima data cu partea scrisa – si de cele mai multe ori fictiva – a vietii. Erau seri cind venea tata de la serviciu si imi citea povesti din volumele acelea scoase pe banda rulanta de Biblioteca Pentru Toti in format de buzunar, povesti purtind titlul cam pretentios de “Nemuritoare“. Erau intr-adevar nemuritoare atunci, dar eu nu mai tin minte una singura, si daca ar trebui sa spun una cuiva ar insemna sa compilez inceputul vreunei povesti de la Creanga cu aventurile lui d`Artagnan si sa termin fulminant, cu sfarsitul de la Scufita Rosie. Clar, e un talmes-balmes la mine-n tolba la capitolul asta. Imi citea tata aproape seara de seara, si-mi placea. Era poate si din cauza ca-n clipele acelea aveam liniste in casa.
Mai tarziu, cand am inceput sa descifrez gargaritele de pe foi la ora de “Abecedar“, m-am napustit din proprie initiativa la aceleasi carti de povesti nemuritoare pe care le vedeam in mana lui taica-miu in urma cu ceva ani. Nu mai avea nimeni timp de mine, asa ca ma distram singur, luind povestile de la inceput si bucurindu-ma pentru fiecare pagina intoarsa ca un alpinist care socoteste sutele de metri pana in varful Everestului. Citeam mult in generala, si pentru ca nu am fost un copil sociabil ani buni de zile. Macar de m-as fi luat la harta cu colegii – e si asta o modalitate de a socializa -, dar nu faceam asta pentru ca eram cam fricos. Ma uit la pozele mele de pe vremea aia, eram un pusti cu breton si capul cat doua treimi din latimea umerilor. Stranutai si ma lua vintul. Smecherul clasei nu eram, cu siguranta. Aveam vreo doi prieteni cu care dupa ore mergeam spre casa, insa ceilalti se intelegeau si mai bine fara mine, asa ca de multe ori ma luau la misto ca sa scape de mine. Dinspre partea asta, a vietii sociale scolare, eram cum se vede la pamant, asa ca m-am indeptat spre rudele mele care erau apropiate ca varsta – cat de cat – de mine. Imi acceptau nervii, acceptau si picioarele julite atunci cand ma ofticam la fotbal si dezvoltam o apropiere lipsita de fair-play. Cica eram simpatic, pentru ca plangeam din orice, ma enervam cind nu faceau ca mine sau cind imi trinteau cate o porecla – nu trebuia sa fie una batjocoritoare, era suficient sa rada de mine si ma aprindeam ca Apollo 13 dupa mesajul cu “Houston, we have a problem“.
Cind nu era nici scoala, nici ruda prin preajma, puneam mana pe o carte si citeam. Si citeam intr-un stil distrugator, ma pierdeam total in paginile acelea. De cate ori nu mi-am mancat papara ca am dezgardinat cartea cutare de curgeau foile din ea… Da, nu-mi rezista niciuna. Imi facusem un obicei in a pleca pe la 1 de la scoala, la 2 eram acasa si pana pe la 4, cand venea mama, nu mancam, nu faceam teme, nu faceam curat, in schimb stateam in motul patului cu cartea in brate. Cind venea cineva acasa, ma gasea lihnit de foame si facind cu totul altceva decit erau regulile. Asta a tinut pana prin clasa a 8a, cu diferenta ca daca pana intr-a patra citeam – de multe ori reciteam – povesti nemuritoare si basmele lui Ispirescu, dup-aceea m-am orientat spre alte genuri literare. Practicam karate-ul dintr-a doua si am fost influentat mult de asta. Intr-a patra mi-a picat sub mana Shogun a lui James Clavell si am inceput s-o rasfoiesc, mai mult din cauza desenelor de pe coperta. Era editia aia clasica, doua volume cit China, cu scene de lupta intre doi samurai pe paginile de inceput. Prima data cind am citit-o nu am priceput nimic din inceput, ori din pasajele care vorbeau de politica sau de sentimente. Citeam doar pe cele in care se vorbea de “ala l-a taiat pe celalalt” si “cutare a scos sabia si l-a amenintat pe X“. Din cauza asta cind am reluat cartea, peste vreun an, am avut impresia ca citeam ceva nou.
Dadusem iama in cartile de la biblioteca scolii dupa ce le-am terminat pe cele accesibile de-acasa si asa am apucat sa citesc “Invitatia la vals” si “Declaratia de dragoste“, carti in care nu intelegeam chiar totul, mai ales pasajele care vorbeau voalat de sex si de facut dragoste. Apoi am nimerit peste “Ciresarii“, unde m-am regasit tocmai din cauza ca nu aveam nimic in comun cu istorisirile de-acolo, dar mi le doream. Vroiam si eu o gasca de prieteni unde sa fie toti pentru unul si unul pentru toti, nu conteaza cat de timpite erau ideile de pus in practica, vroiam si eu o iubire ca-n.. carti, reciproca etc. Sub impresia cartilor astora – si a altora similare – m-am indragostit prima oara, intr-a sasea. Si-atunci am intrat intr-un blocaj. Se adunau prea multe simtaminte in mine si nu aveau cum sa iasa la suprafata. Cu faia aia am dat gres, ca m-am purtat ca un nenorocit, apoi cu prietenii… pe astia i-am suprasaturat tot descarcindu-mi frustrarile sentimentale, pana cind au inceput sa ma ia peste picior de disperare, asa ca am inchis pravalia si m-am prins si pe mine inauntru. Gasisem pe undeva ideea ca e misto sa tii un jurnal, ca e prietenul tau, ca poti sa-i spui orice si nu-ti va raspunde ca nu are timp de prostii.. asa ca m-am apucat sa scriu si eu. Vazusem la un var de-al meu unul, tinut sub cheie intr-o cutie – nu mai retin exact felul in care am apucat sa-mi arunc ochii pe el, oricum mi-am luat o mie de capace cand am fost prins – si asa am avut un model. Bine, nu era mare lucru, toate intrarile incepeau cu “astazi m-am trezit la ora cutare, am halit (n.m.: mi-a luat ceva vreme sa inteleg ce draci uscati inseamna “halit” ala; nu aveam cultura limbajului argotic), am fost la scoala, m-am intilnit cu Carmen samd“. Nu aveau nimic special din punct de vedere stilistic, si nici ale mele nu au avut. La inceput.
Primul meu jurnal incepea prost, cu un kalasnikov desenat pe prima pagina si cu amenintari gen “stop! nu citi mai departe! denger!”. De parca ar fi tinut cineva cont de ele. Iar textele.. insipide si fara nici un farmec. Asa le consider eu acum, cel putin. Cind imi placea o fata, scriam de cate ori s-a uitat la mine si adaugam declaratii marginite la “Maria, te iubesc!”. Erau cazuri exceptionale atunci cind scriam “Oh, Doamne, cit de mult o iubesc pe Maria!”. Astea au fost si jurnalele care au picat in mina colegilor de scoala, intr-a sasea si a saptea. Apoi m-am invatat minte si le tineam acasa. De fapt n-am avut niciodata limita asta in mine, nu am gindit niciodata ca jurnalele alea sunt doar pentru ochii mei. Dupa ce mi l-au gasit pe primul si l-au citit in gura mare in clasa, am inceput sa scriu intrarile de zi cu zi de parca m-as fi adresat lor. Si asta a fost primul semn de oralitate scrisa la mine. Nu va ganditi la prostii, ma! Incepeam cu “Pfuai, mai baieti, hai sa va zic ce-am facut azi…” si apoi continuam la fel, ca-ntr-un dialog cu cineva. Bine, a mai fost o influenta, pe care eu o percep acum mai puternica decit oricind, si asta era influenta unei carti de duzina, politista, scrisa de un american numit Peter Cheyney – “Damele (Ce le pasa damelor)“. Nu are rost sa povestesc despre cartea respectiva, trebuie mentionat doar ca stilul era acelasi. Comparatii peste comparatii si un stil de-a scrie cu referiri directe la cititori – “Stii si tu, draga cititorule, ca asa se intimpla cu femeile astea etc etc.” Sau “Cind mergi in directia aia, pe strada cutare din orasul cutare, musai sa dai peste cutare hotel la margine de drum“.
In clasa a opta au inceput grijile si presiunile. Ce voi face la liceu? Ce profil sa urmez? Ce vreau sa fac mai departe in viata? Sincer sa fiu, eram intre doua variante, nici una nu implica scrisul. Parintii vroiau sa urmez mai departe realul – in gimnaziu am fost la profil de informatica, stadiu incipient> lucram in QBasic si spre sfarsit in Turbo Pascal, pe niste hirburi de calculatoare care acum sunt probabil in vreun muzeu, la loc de cinste -, mie mi se pusese pata pe un liceu militar sau, daca nu, pe Legiunea Straina. Eram in perioada “Sven Hassel“, eram in perioada tratatelor de strategie militara, eram in perioada in care citeam fara pauza despre bataliile lui Napoleon sau istoria razboaielor daco-romane. N-a fost sa fie nici cum am vrut eu – evident -, nici cum au vrut parintii. Trebuia sa-mi depun dosarul de inscriere la liceu si primul profil urma sa fie informatica (asa era moda), dupa care venea mate-fizica. Stiam cat de “bun” sunt la matematica, asa ca am trecut, intr-adevar, informatica pe primul loc, dar imediat dupa am pus “Stiinte Social-Umane“. Plus istorie. Din cauza istoriei – eram brici la asta. Normal ca nu am avut nota de informatica, si am intrat la “social uman“, tocmai la timp sa vina tata si sa traga niste sfori ca sa ma transfere baietii la mate-fizica, unde aveam nota de intrare, dar imi lipseau si tragerea de inima si ambitia, si cunostintele, si tot. Un an de zile m-am luptat cu o droaie de corigente – e drept ca delasarea era menita sa-i dea si tatei peste nas, sa vada ca a gresit cind a trecut peste decizia mea.
Tot intr-a noua au aparut cele doua mari influente care m-au asezat iremediabil pe calea jurnalismului. Primul si cel mai important a fost bunicul meu, care om simplu si din popor asa cum era, avea o cultura si-un ochi pentru lucrurile vietii iesite din comun. El mi-a spus ca ar trebui sa ma fac ziarist. El mi-a aratat cam ce-as putea face odata acolo. Mai era si-un nepot de-al lui, unul Dragos Ciocarlan, care lucra in presa si era dat mereu ca exemplu. A doua influenta a venit din partea lui Razvan Exarhu si a unei emisiuni la ProFM – “Rondul de Noapte“. Saptamini intregi ascultam editie dupa editie, dezbatute apoi la scoala cu o gasca de amici, si ei fani Exarhu. Mi-a placut formatul, mi-a placut modul de abordare a oamenilor, a ascultatorilor, si de-aici m-am trezit convins ca asta e ceea ce trebuie sa fac si eu, asta e ceea ce vreau sa fac si eu. Jurnalism. Cind ma puneau profesorii sa explic de ce vreau sa dau la jurnalism, le raspundeam “pentru ca stiu sa mint foarte bine si la altceva nu ma pricep“. Era suficient ca sa ma lase in pace. Apoi au venit bacalaureatul, admiterea si facultatea. Dar asta e deja istorie recenta, la care o sa revin dupa ce se mai asterne praful peste intimplari.