Ştiu că am început de la Adam şi Eva cu povestirea mea, dar aşa îmi plac mie, mai lăbărţate. Textele. Îmi place să mă lungesc cît mă ţine plapuma şi să îmi iasă şi degetele-afară pe partea cealaltă. Cum spuneam, iată-mă în tren cu berbecii de colegi, într-un fel de stîlp al tăcerii, claie peste grămadă între vagoane, bătuţi de toate vînturile şi crivăţurile care treceau fără probleme prin tăblăria mîncată de rugină a vagonului. “Hai bă să fumăm. Scoate ţîgările, că ale mele-s la fund“. Ăsta era Alex. “Ăştia nu sunt sănătoşi, fumează în tren cu profesoarele, dacă îi vede careva??”. Ăsta eram eu, deja alb ca varul la faţă. Aşa eram , mai speriat. Scoate Ilici trabucurile, erau More mentolate superlungi. Ce ştiam noi pe vremea aia.. să dea bine, restul nu mai conta. Alex avea aceeaşi marcă, deşi nu se vorbiseră. În fine, îşi aprinde fiecare cîte o papiroasă şi încep pufăitul.
“Ogică, ia bă şi tu.”
“Eşti nebun?? Dacă vine profa? Nu-mi trebuie.”
“Ia bă prostule, că nu te vede nimeni, nu vezi că nu se poate trece dintr-o parte într-alta?”
Nu am luat. Nu mi-am aprins nici o tigară. Decît după ce am văzut că am trecut de Arceşti Cot şi ne apropiem de Drăgăşani, semn sigur că am ieşit din judeţul Olt. Pasămite aveam nevoie de certitudini că nu mă vede tata şi am aşteptat să fiu sigur că nu mă mai poate urmari niciunul dintre spionii lui nenumăraţi din Olt. Paranoic… Trenul a mers la fel, încet şi învălmăşit, pînă la Vîlcea. Mă apucaseră toate durerile facerii de la vezica ce mi se umflase încredibil din doar 2 înghiţituri de apă, semn sigur că amintirea aia cu tata nervos îmi cauzase un factor de stres 9. Factorul de stres 9 se-ntîmplă atunci cînd eşti atît de speriat încît nu ai reuşi să-ţi baţi un cui în anus prin sfincterul contractat la maxim. La Vîlcea s-a golit trenul de olteni şi-am rămas noi elevii, vreo 3-4 navetişti şi o gaşcă de bătrîni care mergeau la Călimăneşti, la mofete.
Eu şi ai mei trei tovarăşi ne-am înfipt într-un compartiment liber şi dă-i cu poveşti. Că ce-am face dacă am găsi o gagică mişto, că ce-am face dacă ne-ar agăţa una din bunoacele-alea mai mari ca noi, că ce-am dansa şi cum am rupe ringul cu profesoara cutare şi patul cu profesoara ailaltă. Cum spuneam, poveşti de adormit copiii. Normal, la un moment dat ne-am aprins şi cîte-o ţigară (eu primul), numai că la 2 secunde după primul fum a intrat peste noi una din profesoare care ne-a tras o săpuneală de ne-a lecuit. Nu era o problemă că fumam, ca să vezi, doar să nu fumăm în compartiment că luam amendă. Faină profa…

Cînd am ajuns la Căciulata deja se înnoptase, aşa că ne-au cărat pe toţi din haltă la hotel Sindicate, actualmente Traian, unde ne-au dat camerele şi ne-au împărţit pe căprării. Noi ăştia micii am avut noroc, cum eram doar trei de la o clasă, ne-au cazat într-o singură cameră. Şmenul era că ne costase toată excursia al dracului de puţin pentru perioada aia a anilor ’90, dar asta se întîmplase datorită faptului că.. asta, cazarea se făcea la jumătate. Adică se închiria o cameră de două persoane şi dormeau patru. Ei bine, noi am avut noroc şi+am stat doar 3. În prima noapte, cel puţin. restul lămpilor de elevi stăteau claie peste grămadă, ăia şmecheri sau cu pumnul versat în paturi, ceilalţi pe cîte-un fotoliu.

Am urcat pînă la etajul 9, unde erau camerele noastre. Deschide Ciprian uşa, Alex se năpusteşte înăuntru să aprindă becul. Canci. Nu mergea nici cel din hol, nici cel din baie. Alex începe iar cu “mardelo caştai barando mui“-ul şi dă să intre în camera mare. Aud un răcnet, altă înjurătură în ţigăneşte, toate condimentate auditiv de un zgomot de balot căzînd pe cristalele bunicii. Să precizez ceva. Alex nu era ţigan. Era chiar blond natural şi cam albinos, genul care nu se bronzează la plajă, în schimb arată ca proaspăt scos din oala cu untură, roşu ca racul. Numai că locuia într-o zonă eufemistic numită “cartierul ţigănesc“, Grădiştea, în fapt un adevărat ghetou unde rareori intra poliţia şi deseori intra maşina medicilor medico-legali. Tot locuind acolo, a rămas pînă la urmă blond, în schimb şi-a colorat limbajul după modelul conlocuitorilor. Acum este poliţist în acelaşi oraş în care dacă pe vremuri avea probleme ştia oricînd să sune la “neamu’ lu’ Bahoi“, să vină să-i taie pă toţ, mînca-ţi-aş.

Lăsînd parantezele la o parte, Alex al nostru a intrat ca orbetele în cameră tocmai la timp să-i iasă un taburet bezmetic şi să-l faulteze la linia de 2 centimetri de noptiera cu o veioza şi trei scrumiere pe care evident că le-a culcat la pămînt odată cu el. Nu mai repet înjurăturile, e totuşi un blog respectabil, însă ţin să menţionez faptul că eu şi cu Ilici rînjeam fasolea cam ca celălalt Ilici după campania electorală din 2000. La mare artă. Pînă la urmă am aprins veioza şi am dat fuguţa la parter să ne cerem drepturile de la recepţie. Ne-au dat două becuri pentru care am semnat la condicuţă şi ne-am angajat ca dimineaţă să prezentăm celelalte două becuri arse, în scopul decontării. Înapoi în camere, am tras paturile la sorţi (Alex a rămas de căruţă în urma unui fals în hîrtiuţe semnat Ilici şi persoana mea) şi ne-am trîntit la cîte un trabuc More mentolat şi superlung. Nişte porcării, de altfel. Despre ce a urmat sfatului şi alte întîmplări, data viitoare.