Cavalerii

Capitolul 1.

- Crezi ca mai avem mult? Nu vreau sa te bat la cap, mosule, dar mergem de cateva ore bune si tot n-am ajuns in targ. Vasile scuipa cu naduf pe crupa calului si smuci din haturi mai mult ca sa faca ceva. E aproape noapte, si dupa vorba matale trebuia sa ajungem in Calinesti la pranz.
- Mai taca-ti gura odata, nepoate... Om ajunge cand om ajunge. Sau ce, crezi ca am mutat eu satu` mai departe numai ca sa-ti fac in ciuda?

Carul se misca cu greu pe sleaurile drumului de tara. Soarele murise pe jumatate in spatele unui deal ingropat sub capitele de fan proaspat cules. Verdeata ierbii scapata de uscaturi isi pierdea stralucirea odata cu ultimele sclipiri ale astrului zilei, iar in tot peisajul nu se vedea alt semn de rasuflare, in afara calului si a celor doi rumani care stateau cocotati pe mormanul de blanuri de oaie din car. Vasile, un tinerel de vreo 17 ani, cu palarie de flacau neiesit inca la hora, se uita cu ciuda la Mos Gamanu, bunicul sau, si mai scuipa odata inspre Marita, iapa garbovita din fata carului. Batranul statea in spate, fluierand cu nepasare. Ce ti-e si cu tinerii astia, habar nu au ce e aia rabdare...

Mergeau de doua zile, cu pauze, spre targul de la Calinesti. Nu aveau mare lucru de vanzare, doar cateva sute de saci de lana, dar banii astia trebuiau sa-i faca o casa lui Vasile. Cand ti-a venit de insuratoare, apoi nu mai are nimeni loc de tine prin batatura... Noaptea incepuse sa se aseze ca o plapuma peste dealurile din jur. Vasile se uita ca orbetele in intuneric, doar-doar o vedea luminile targului. In afara de doi-trei licurici, nu mai lumina nici macar cerul.
- Mai, dracia dracului... facu Mos Gamanu. Dupa socotelile mele, trebuia sa ajungem deja la Calinesti.
"Te-ai ramolit, mosule... " isi zise Vasile in gand. Nu mai apuca sa-si duca la bun sfarsit vorba, ca se trezi cu o vedenie in negru langa el, care il lua pe sus si-l azvarli din car. Incerca totusi sa strige.
- Tataiee!!!!

Urletul fu taiat brusc de o mana care i se infipse in beregata si-i lua piuitul. In intuneric incepura sa se miste umbre. Mai negre decat noaptea, napadira carul. Vasile gafaia in iarba sub apasarea unui om sau animal, nici el nu stia ce este. Copilul uita si de nunta cu Ruxandra, uita si de tot. Zacea in iarba si gemea la rastimpuri ca un animal injunghiat. Mos Gamanu era inca in car, acoperit de cativa din sacii cu lana si de doua umbre.
- Doar astia doi erau? se auzi o voce haraita langa oistea carutei.
- Astia doi, capitane, raspunse aratarea in negru care-l tinea pe Vasile tintuit la pamant.
- Bine, puneti-i unul langa altul.

Copilul fu iar luat pe sus de niste maini imputite, mirosind a seu de oaie si a lemn ars. Nu vedea nimic, nici nu ar fi vrut sa vada ceva. Era speriat cum nu fusese in viata lui. La un moment dat simti langa el rasuflarea dogita a bunicului sau. Nu apuca sa spuna nimic, pentru ca aceeasi mana care-l tinuse de beregati pana atunci ii lua patura neagra din cap si putu sa vada ce se intampla in jur. Vreo zece haidamaci imbracati in toate felurile posibile, de la izmene la haine de sac stateau adunati in jurul lor, iar flacarile de la vreo cinci sau sase torte luminau intregul peisaj. Talharii - ca asta erau, judecand dupa priviri si vesminte - ii tineau la mijloc, in timp ce unul dintre ei, un individ indesat, fara gat si bine imbracat, se apropie de cei doi.

- Oameni buni, imi pare rau sa v-o spun, dar o sa fiti jefuiti. Indesatul incepu sa rada, un ras harait din gatlej, de parca cineva taia lemne cu un ferastrau tocit. Eu sunt Goreanu.

Vasile simti cum ii ingheata splina in trup. Goreanu era unul dintre cei mai nemilosi hoti de codru care bantuiau padurile Vlasiei. Nimeni nu se putea lauda ca scapase cu viata din mainile lui. Nimeni nu ramasese in viata in urma raidurilor sale.
- Lana voastra o sa prinda bine mie si oamenilor mei... Vine iarna acus-acus, trebuie sa ne gasim si noi un culcus... chicoti talharul, si dupa el si ceilalti tovarasi ai lui.
- O sa gasiti culcus sub firul ierbii, nenorocitule!

Haraminii se intoarsera toti ca unul spre padure. Vocea metalica rasunase puternic, undeva in spatele lor. Imediat se auzi un duduit infernal de parca fugisera toti dracii din Iad. La lumina tortelor, Vasile si Mos Gamanu vazura trei namile, trei cavaleri care navaleau in goana cailor din frunzisul padurii. Flacarile aruncau straluciri de jar pe fierulm coifurilor, iar lancile intinse spre nefericitii talhari de codru fulgerau ca niste sageti. Goreanu fu strapuns primul, fara un singur geamat. Cavalerul lasa din mana lancea si smulse baltagul din coburi. Ceilalti doi tovarasi maturasera deja un rand de talhari, care vazandu-si capitanul intins la pamant, tras in teapa de o frigaruie inalta de doi metri, o luara la goana. Prea tarziu pentru unul dintre ei, care fu ajuns din urma de baltagul unuia dintre cavaleri.

Vasile nu-si putea crede ochilor. Daca ar fi numarat clipele, nu trecusera mai mult de 2 minute de cand abia fusesera pusi la pamant de hoti. Si iata, acum veneau spre ei eliberatori... dar ce eliberatori! Turnuri de fier, in care nu distingeai o urma de piele de om.. Cavalerul care vorbise prima data se indrepta spre prizonieri. Flacara unei torte cazute in iarba dansa pe fierul mat al armurii.

- Sunteti liberi, oameni buni. Vedeti-va de treaba, dar aveti grija data viitoare, nu mai plecati la drum noaptea, daca nu stiti drumul... Banditii lui Goreanu nu se vor mai intoarce, acum ca le-a murit seful. Uriasul intoarse calul si dadu sa plece la ceilalti doi, care isi recuperasera lancile din trupurile banditilor si asteptau in linie, la zece pasi.
- Stapane, iti multumim... Mos Gamanu prinsese glas si il agatase si pe cavaler de camasa de in care invelea platosa. Iti putem fi cumva de folos? Domniilor voastre v-o fi foame, sete.. Avem de toate!
- Stai linistit, batrane. Spune doar celor pe care ii intalnesti... Spune-le ca s-au intors stolnicul Volbura!

Cavalerul aproape striga ultimele vorbe. Se smuci din stransoarea mosului si dadu pinteni pana langa ceilalti doi. In cateva clipe disparusera toti trei in bezna noptii.
- Tataie, cine erau astia? sopti Vasile, tremurand.
- Taci nepoate, taci.. Mai bine aprinde focul... zise Mos Gamanu, privind lung in urma calaretilor.

Capitolul 2.

Padurea Zdringhitei era loc cu primejdie cunoscut in toata Dacia Veche. La umbra stejarilor seculari de aici isi gasisera adapost si loc de tabara multe generatii de rumani alergati de cele triburi umblatoare cari luasera sub goana cailor colbul lumii. Aici isi aduceau taranii de prin satele de la Danubiu familiile si cate lucrusoare puteau ingramadi in carute.

Tot aici veneau si cei de prin Carpatii de la miazanoapte, speriati de cavalerii invesmantati in fier si dezbracati de mila ai coroanei Ungare. Uneori gaseai in Zdringhita si bulucuri de cumani jefuielnici care fusesera pusi pe fuga de rumanii din cate doua-trei sate, adunati care cu sabiile stramosilor, care cu furci sau chiar ciomege. Batranul codru ii acoperea pe toti si ii ferea de vrajmasi, fara sa deosebeasca hotul de talhar si rumanul de cuman. Drept e, cei care n-aveau habar de potecile padurii puteau sa rataceasca zile intregi fara sa vada lumina soarelui... dar cei care apucasera sa mai iasa vii nestiind drumul erau ori prea putini, ori farseau cu o doaga lipsa.

O singura poteca merita sa poarte numele pretentios de "drum". Era drumul de carute care urca dinspre marele fluviu spre inima Carpatilor, drum batut odata, demult, si de legiunile victorioase ale lui Traian. Era mai mult un sleau, lat cat sa poata trece doua perechi de boi una langa cealalta. In noaptea de care povestim, un foc ardea intr-un luminis asezat chiar de-a latul drumului. Era, pasamite, loc de popas.
- Tataie, mi-e teama... Nu poci sa pun geana pe geana, si-mi vine sa ma duc in tufisuri sa ma usurez, dar mi-e teama...
- Pai atunci nu te du, mai ficior. Stai aicia de paza. Scoala-ma cand te-ai scapat in izmene, sa ma mut mai la vale.
- Matale iti place sa suguiesti, desi esti om albit... Ce-om face daca ne trezim iar cu talharii pe cap?

Mosul scoase capul de sub caruta unde statea intins, se uita in jur atat cat putea sa vada la lumina rugului aprins si zise, tragand peste el o blana de oaie din motul carului;
- Si crezi ca daca-ti faci griji acuma, o scoatem mai cu bine la capat? Eheeei, mai ficior... Nu mor caii cand vor cainii. Sezi bland si vezi-ti de somn si de visele tale de nunta.
Tanarul pufni inciudat in iarba si se intoarse cu spatele la mosul care se-apucase sa cante din frunza un cantecel ciobanesc.

La douazeci de pasi de flacara focului, doua perechi de ochi urmareau infip te-pumnal vorbele celor doi tarani.
- Marite stolnic.. trecut-au fro doua ceasuri, este? Ce facem? Iscoadele talharilor s-au petrecut de la locul lor, din marginea padurii. Eu zic sa ne pregatim temeinic de vrajba cu spadele, ca acus-acus se lasa roua. Dupa socoteala mea, tot cam pe-acum s-ar fi lasand si haraminii peste astia doi de sub caruta.
- Neico, ia-n lasa tu povestile de adormit copiii si ia-o iabras inspre Poiana Calusarilor. Vezi cand vin oamenii domniei sale fratele meu si adu-i incoace pe ocolite. Daca ma auziti zbierand, insa, lasati dracului mersul piticului si goniti ca vantul, ca inseamna c-au dat navala.

Pirpiriul se trase usurel de sub radacinile stejarului rascolit de furtuna si se furisa in negreala padurii. Stia locurile ca-n palma, douazeci de ani ii petrecuse la vanatoare sau cu jocurile prin padurea Zdringhitei. Trecea pe langa copacii dormind in bezna ca la baba-oarba, dar ii simtea inainte sa intinda mana dupa ei.

"Capitane, capitane, cum ne mai jucam noi cu focul... Ce treaba aveam cu taranii ceia? Nu puteam sa ne vedem de treburile noastre si sa mergem intins la Podari? Auliu, Doamne, ca repede a mai uitat stolnicul obiceiurile noastre pamantesti, sa nu ne mai legam la cap fara sa ne doara..." Neica Proca se tinea mai mereu cu dintii de obiceiul pe care-l prinsese in temnita sarazinilor, si vorbea singur ori de cate ori nu dormea. Vorbea singur, se certa sau se lauda singur, si in rest abia daca lega doua vorbe cu voce tare, dar de alea puteai fi sigur ca sunt cu judecata si rasjudecata.

Nu-i lua multa vreme sa ajunga in Poiana Calusarilor. Ce poiana... un loc de doua palme, in care abia aveau loc doi oameni intinsi pe jos unul langa altul, fara sa-si prijoane spinarile de vreun trunchi de copac sau de vreo buturuga. Cum nu gasi pe nimeni acolo, se urca intr-un ulm, la vreo doi metri deasupra pamantului si ciuli urechile. Numai de-ar fi venit mai repede oamenii voievodului, ca nu-i placea sa-l stie pe stolnic singur. Mai ales la cat de nestapanit era... era in stare sa se arunce singur intre ostile infernului, numai sa nu stea degeaba.

"Stolnice, stolnice.. " Proca legana din cap si se intinse de-a lungul crengii pe care-si gasise reazem.