“Bright” (2017) sau despre problemele sociale ale orcilor şi umor reşapat

Vedeţi voi, dragi cititori, pe lumea asta sunt două feluri de oameni. Cei cărora le-a plăcut filmul “Bright” şi cei cărora nu le-a plăcut. Mie mi-a plăcut.

Acum recitiţi fraza de mai sus cu vocea lui Clint Eastwood – amuzant, nu? În fine, să revenim la oile noastre. Sau la orcii noştri.

“Bright” a apărut anul trecut pe Netflix, e un film urban fantasy şi îi are în rolul principal pe Will Smith, pe Joel Edgerton şi, în rol negativ, pe Noomi Rapace. E o poveste poliţistă clasică: doi poliţişti parteneri care nu se înţeleg-neam trebuie să supravieţuiască în mijlocul unui conflict mult mai amplu şi evident prea mare pentru ei, în timp ce protejează un artefact care ajuns în mîinile cui nu trebuie ar putea aduce sfîrşitul lumii. Simplu? Nu, pentru că nu am adăugat în combinaţie găştile hispanice, găştile de elfi ucigaşi şi poliţiştii corupţi care-i vînează pe Smith şi pe Edgerton.

Pe scurt: e un film de weekend, merge şi la părinţi, şi la copii. E cu magie, cu orci, cu elfi, drăcovenii. Bătăi, împuşcături, inexplicabil, mizerii de-astea. M-am amuzat, am rîs, am strîns din dinţi la un moment dat.

Nu mi-am pus multe întrebări, deşi eram curios de ce Will Smith are aceleaşi glume ca în celelalte filme care l-au făcut mare – nu că n-ar fi mare, omul are nişte centimetri. Nu m-am întrebat nici măcar de ce orcul de lîngă e mai negru ca el. Pentru că asta a fost prima mea senzaţie, anume faptul că s-a făcut un film în care negrii nu mai erau negri, ci orci, ăia de pe Wall Street nu mai erau costume, erau elfi ş. cl.

Read more“Bright” (2017) sau despre problemele sociale ale orcilor şi umor reşapat

Despre limite sau cum prea multe întrebări au dat naştere unei povestiri

În mijlocul unei discuţii despre idei bune, idei proaste şi ce să faci în general atunci cînd ai impresia că ai pus coada la prună şi-ai inventat mersul pe jos, mă întreabă mai deunăzi un amic de unde-mi iau inspiraţia pentru povestirile scrise în ultima perioadă la Gazeta SF. Nu i-am cerut detalii, nu l-am întrebat dacă e de bine sau de rău -nici nu voiam să aflu, sincer să fiu-, i-am răspuns totuşi cu un exemplu.

“The Enigma”, un băiat celebru în lumea fanilor “body modification” – sursă: wiki

Ideea din spatele povestirii “Retro” mi-a venit uitîndu-mă la un documentar despre oameni obsedaţi (sau cu prea mare dragoste, ca să nu par prea critic) de tatuaje, piercing-uri şi cam tot ceea ce intră în vasta lume generic intitulată “body modification“. Un american tatuat cu solzi din cap pînă în picioare, cu limba despicată şi cu nişte gîlme pe frunte despre care am aflat că sunt piercing-uri subdermale.

N-am nimic cu omul, treaba lui ce face cu trupul lui propriu şi personal, pe mine m-a afectat doar în măsura în care mi s-a făcut pielea de găină cînd m-am gîndit prin ce dureri o fi trecut personajul. Pe mine mă ia cu leşin la pipotă şi cînd mă duc la analize să-mi ia sînge (“nu, doamnă, nu am nimic, am lucrat azi-noapte, nu am dormit, sunt nemîncat, fiţi serioasă cum să-mi fie frică de ace” ş. cl.).

Read moreDespre limite sau cum prea multe întrebări au dat naştere unei povestiri

În care este vorba despre Dungeons&Dragons şi la ce e bun acest joc drăcesc

Pentru că mă plîngeam la un moment dat că mi-am plafonat imaginaţia, că am uitat să povestesc şi că încep să uit vocabularul, am decis să mă apuc de un joc care are norocul să le stimuleze pe toate: Dungeons & Dragons. E un tabletop game, dar arată cu totul altfel faţă de, să zicem, Catan. Sau Monopoly. Se bazează enorm pe imaginaţie, pe povestire şi pe nişte zaruri cu prea multe feţe ca să vi le înşir aici pe toate. Vă las mai jos un video ca să vă faceţi o idee, poate vă agaţă un pic.

Se joacă în multe feluri şi poveştile sunt nenumărate, dar eu îl joc online, într-un grup de oameni care se pricep să scornească aventuri şi să-i şi înveţe pe doritori să joace. Aici este serverul de discord (un fel de skype, dar mai bun) al comunităţii de D&D din România. Puteţi să încercaţi un joc sau să asistaţi la o sesiune… să vedeţi dacă vă place.

Şi, pentru că unul dintre scopurile mele a fost să-mi lucrez un pic mîna la scris, am pus pe foaie pînă acum două povestiri scurtuţe, scrise după primele două sesiuni. Poate vă plac, poate nu, dar aştept oricum critici la ele.

O Poveste cu un Cleric partea I
O Poveste cu un Cleric partea a II-a

În care este vorba despre veşnicie

Zicea Lucian Blaga în poezia “Sufletul Satului” că veşnicia s-a născut la sat. Vorba asta a ieşit de multă vreme din patrimoniul liric şi a intrat în cel de zi cu zi, a fost parafrazată şi răstălmăcită în fel şi chip, a ajuns chiar să însemne pentru unii un soi de jignire mascată a ruralului, că se mai trezeşte cîte o minte luminată să tragă concluzii criptice în stilul lui “ce, s-au bătut localnicii din satul Cutăreşti cu furcile? Ce să le ceri, veşnicia s-a născut la sat…” Un fel de-a spune că n-ai ce să le ceri, aşa sunt ei, inocenţi dar săraci cu duhul.

Bunica mea Floarea a murit pe 1 ianuarie, într-un spital din Slatina. Avea 79 de ani şi, cînd au dus-o la oraş zicea că nu se simte prea bine, dar să nu o ţină mult în spital. Că trebuie să se întoarcă înapoi în bătătura ei. Cînd s-a întors în cătunul ei pe jumătate părăsit din nordul judeţului Olt, a făcut-o fără suflare. Suflare aveam noi, nepoţii, cînd am călcat acolo pentru prima dată în ultimii 15 ani şi mai bine… suflarea tăiată.

E greu să-ţi stăpîneşti emoţia cînd calci, după atîţia ani, prin curtea prin care alergai după găini pe vremea cînd te încălţai cu fesul. Şi stai şi te uiţi şi ţi se pune-un nod în gît şi ţi se par toate mici, şi curtea, şi casa, şi pisica, şi acareturile, şi te năpădesc amintirile şi nu ştii dacă să te bucuri că vin peste tine sau să te întristezi că le-ai uitat. Dar asta cu amintirile e o altă poveste pe care o s-o reiau la vremea potrivită.

Cimitirul din Ciorîca este undeva la marginea satului. Te rupi de drumul principal, intri pe una din cele două uliţe care fac cruce cu şoseaua (“Unde te duci, maică? Pe Linie, mamaie“) şi mergi pînă la capăt, treci pe lîngă case, apoi pe lîngă terenuri agricole, apoi printr-o pădure şi, cocoţat pe un deal, cimitirul. E mic, are o biserică şi mai mică. Deasupra porţii de intrare e o clopotniţă miniaturală închisă cu sîrmă ghimpată. Stă într-o rînă şi lemnul e mai vechi decît multe morminte, dar are sistem de alarmă (“E, de ce! A furat clopotu’ acu cîteva luni fir-ai ai dracului, Doamne iartă-mă“).

“Nu ştiu, dom’le, fă cumva! Noi nu cumpărăm alta!”

Morminte sunt puţine, că şi satul e mic. Cei care se duc (şi se duc tot mai puţini, că nu mai sunt bătrîni) sunt puşi peste cei care s-au dus mai demult, de ai impresia că poate dealul ăla se ridică de la sine, pe oasele celor morţi. Sunt morminte simple, cu cîte-o cruce de lemn şi margini trasate cu pietre vopsite-n alb, dar şi morminte mai făţoase, acoperite cu plăci de ciment şi cruci de marmură. Iar dacă te plimbi printre ele apuci să vezi, ici-colo, crîmpeie din vieţi de oameni care au fost şi s-au dus, nu fără să lase în urma lor aşa, un strop din ce-au fost.

Da, veşnicia s-a născut la sat. La fel şi vorb-aia bătrînească ce spune că socoteala de-acasă nu se potriveşte întotdeauna cu cea de la tîrg. Plimbîndu-mă printre morminte, am văzut o cruce de marmură deasupra unui mormînt “de familie”. Două nume, doi soţi erau trecuţi pe cruce: împreună în viaţă, împreună în moarte… cu menţiunea că unul era încă viu. Aşa se face în satul bunicilor mei: îţi cumperi coşciugul cînd eşti în putere, să ştii că-l ai acolo, gata pregătit. Pînă atunci îi găseşti tu o întrebuinţare, ţii porumbul în el. Iar cînd pui o cruce, îi treci pe amîndoi şi laşi loc la data decesului pentru cel care a rămas în urmă.

Ce te faci însă cînd socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de la tîrg? Rămîi cu veşnicia…

 

În care este vorba despre Regele Mihai, Ceauşescu, Mobutu şi Slatina

Sunt patru zile de la înmormântarea Regelui Mihai. Nu cred că s-a spus tot ce era de spus pe marginea ceremoniilor şi a implicaţiilor (dacă au fost, eu zic că au fost) lor, dar nu am de gând să trag şi eu o concluzie legată de tot ceea ce s-a întîmplat sîmbătă. Pur şi simplu vreau să vă relatez, fără o ordine anume, cîteva lucruri auzite vineri, în timp ce stăteam în rînd cu alte cîteva mii de oameni veniţi să stea cîteva secunde faţă în faţă cu sarcofagul unui Rege.

1. Despicată în paişpe, întreaga procesiune de oameni care s-a perindat în cele două zile şi un pic prin faţa catafalcului îşi pierde din valoare. În definitiv, mulţi dintre cei prezenţi nu au avut niciodată vreo treabă cu monarhia. Unii erau prea tineri, alţii erau – poate – foşti membri de partid, alţii ştiau din cărţi una-alta. În ansamblu, însă, procesiunea a avut o încărcătură extrem de serioasă, pe care am simţit-o nu neapărat la coadă, ci odată ce-am intrat în Palatul Regal. Era palpabil, era ca-n biserică (unde chiar şi-un necredincios, dacă nu e dus cu pluta, simte o anume energie), era un fel de linişte-că-suntem-în-casa-regelui.

Read moreÎn care este vorba despre Regele Mihai, Ceauşescu, Mobutu şi Slatina

În care este vorba despre universuri fictive

Pentru că-mi place la nebunie să fiu scurt, concis, la obiect şi pentru că-mi lipseşte cu desăvîrşire înclinaţia de-a mă pierde în detalii în aceeaşi măsură în care verbiajul îmi este complet străin, voi trece direct la subiect.

Stăteam astăzi de vorbă cu amicul Radu despre universuri fictive şi, dintr-una într-alta, ne-am împotmolit într-o dilemă din care cu greu am reuşit să ieşim la liman, anume care este cel mai vast univers fictiv din literatura universală. Am ieşit la liman aşa cum reuşeşte s-o facă orice om cu capul pe umeri şi cu mintea la locul ei: făcînd compromisuri, lăsînd de la noi şi ocolind un răspuns tranşant la întrebarea principală, care este oricum extrem de vagă.

Habar nu am care este cel mai vast univers fictiv din literatură (şi alte arte aplicate, am ajuns la concluzia că e imposibil să se rezume cineva doar la literatură, sau doar la filme, sau doar la jocuri video), pentru că-n capul meu pur şi simplu nu intră atîtea cunoştinţe. Bătălia la vîrf se dă, după umila mea părere, între Star Wars, Star Trek, lumile DC şi Marvel, apoi Dungeons&Dragons, Universul Dune, Warhammer, Warcraft şi am mai găsit pe net un set de povestiri despre şi cu Perry Rhodan (?!). Dacă nu ştiţi cine este individul, click pe link. Veţi rămîne sur-prinşi. Ar mai fi fost Tolkien, Asimov, dar aici e vorba de subiectivitate.

Read moreÎn care este vorba despre universuri fictive

În care este vorba despre debuturi şi debutanţi

Prima dată cînd poveştile mele au fost citite “de alţii” a fost în generală, la începutul clasei a şaptea. E drept, nu erau poveşti în adevăratul sens al cuvîntului, ci nişte ameţeli într-un jurnal. Iar “alţii”, în cazul ăsta, au fost colegii mei de clasă. Dar chiar şi-aşa, a fost pentru prima oară cînd am scris pentru alţii. De ce era scris pentru alţii? E complicat. Cu cîteva luni în urmă, la finalul clasei a şasea, un coleg băgăcios mi-a găsit jurnalul în ghiozdan în timp ce căuta sandvişuri şi a decis că e o idee bună să-l citească în gura mare, în faţa clasei. Am trecut cu bine peste ruşine (deşi încă mai cred că am ceva sechele de-atunci) şi am luat decizia – voluntară, de altfel – de-a scrie în continuare în jurnal, dar… pentru “ei”. Intrările au căpătat un stil aproape oral, mă adresam lor, le spuneam povestea zilelor mele, ştii ce zic?

A doua oară cînd am debutat – la un alt nivel şi în faţa unei alte audienţe – a fost prin 2004, pe forumul Radio Guerrilla. Eram anul 3 de facultate. Îmi făcusem un colţişor (a se citi un thread) unde povesteam întîmplări ieşite din comun sau, dimpotrivă, extrem de banale. L-am botezat “Excepţionalul din Cotidian” şi m-am ţinut o perioadă de el, pînă cînd cîţiva oameni de bine mi-au recomandat să încep un blog. Nu ştiu dacă se săturaseră de istoriile mele sau pur şi simplu erau bine intenţionaţi, cert e că am trecut de la forum la blogspot. Debutul pe blog (undeva prin 2005) nu-l mai trec la socoteală, pentru că era o perioadă nebuloasă.

Read moreÎn care este vorba despre debuturi şi debutanţi

Cu ce m-am ales după ce-am văzut primul episod din “Knightfall”

Cînd am văzut prima dată trailerul noului serial History (în România, distribuirea e HBO) “Knightfall” – “Templierii”, mi-am frecat mâinile ca era să zic Pilat din Pont şi-am încins un scurt brîu oltenesc în mijlocul camerei. De bucurie. Uite, dom’le, un subiect bun de serial, preluat de nişte băieţi capabili. Băi! Anthony Minghella! S-a băgat şi HBO pe fir, alea-alea! Ăştia nu se joacă, au şi de unde să bage bani, musai să aibă şi nişte scenarişti buni rămaşi rest de la celelalte proiecte masive la care s-au înhămat, subiect plus bani plus inspiraţie n-au cum să nu facă o treabă bună.

Ei bine, m-am înşelat. Pentru a nuştiucîta oară, am lăsat bucuria de moment neîngrădită şi am uitat de principala regulă după care încerc să-mi ghidez viaţa şi anume că, fiind un ghinionist autentic, să fac şi să simt mereu invers faţă de cum îmi spune primul instinct. Da, aşa-i, se poate să fie un pleonasm mic acolo, dar să nu ne legăm chiar de la început de mizilicuri, o să fie timp şi loc destul în acest text care se vrea o recenzie şi va reuşi să fie doar o opinie de cinefil amator.

Read moreCu ce m-am ales după ce-am văzut primul episod din “Knightfall”

Dialoguri fără sens

1. Staţiunea Borsec. Un puşti pe trotinetă e oprit din joacă şi luat la întrebări de o băbuţă venită “la băi”.

– Unde se fac tratamente?
– Aici nu există spital. Doar jos în sat, în parc, este o biserică de pocăiţi!

2. Auchan Titan, Bucureşti. Un client aleargă după o femeie din “staff”-ul hypermarketului:

– Doamnă, doamnă! Alo! Încotro apuc să ajung la obiectele sanitare?
– Mergeţi încolo.. Daţi imediat de ele, şi tampoane, şi creme, de toate.
– Doamnă, sanitare! Ghivete!
– Aaa, păi în partea asta, lîngă saltele.

În care este vorba despre alăptatul în public

– Salutare, tinere.
– Diseară, la şapte. Locul cunoscut.
La telefon, Radu era întotdeauna o enigmă. Vorbea laconic, fără verbe, aproape codificat. Ai fi zis că are mobilul ascultat, ştie asta şi încearcă să se acopere. Sincer să fiu, nu m-ar fi mirat să fie într-adevăr urmărit, dar în cazul de faţă era o prostie.
– Aha, i-am zis. Facem.

Am închis telefonul şi am aruncat o privire pe geam. Nişte muncitori la bustul gol stăteau leşinaţi la umbră, sub podul de peste drum. Era o după-amiază fierbinte de august, iar băieţii luptau cu ea cu cele mai bune arme pe care le-aveau la îndemână: umbră, leneveală şi două peturi de bere pe care le plimbau ritualic de la unul la celălalt. Da, ştiu, e un clişeu. Aş fi scris cu dragă inimă că munceau pe rupte şi sorbeau Moet.

M-am ridicat de la birou şi am intrat în baie să mă răcoresc un pic, cu gândul la berea aia rece. Am şi eu ritualurile mele, la fel ca muncitorii de mai devreme. Locul cunoscut, cum abil formulase Radu, e “Jacqueline”, o cîrciumă mică, prăpădită, învechită, ascunsă pe o alee neasfaltată din Regie. Are şi câteva puncte bune: o terasă plină de verdeaţă, muzică liniştită, iar studenţii nu se prea înghesuie, poate şi din cauza repertoriului. E locul unde, în fiecare marţi, am întâlnire cu amicii. Când zic amici, vreau să spun de fapt “cei doi-trei prieteni pe care-i mai am şi care nu mă enervează – încă”. Am multe cunoştinţe şi foarte puţini apropiaţi. E mai bine aşa. Îmi place să am spaţiu în jur.

Am plecat val vîrtej de la birou şi, cum mai aveam cam o jumătate de oră de pierdut până la ora şapte, am profitat de ocazie să pierd timpul pe o bancă pe malul Dâmboviţei, uitându-mă după studente şi luând notiţe într-un carneţel. Am un nou caz, dar asta e deja altă poveste. Tocmai îl văzusem pe Radu pe trotuarul celălalt, călcând apăsat şi un pic adus de spate spre “Jacqueline”, când pe banca de lângă mine s-a aşezat o tânără ca la vreo 23 de ani. Avea un cărucior de copil din care a scos, bineînţeles, un copil. S-a uitat la mine, s-a încruntat, şi-a ridicat cu o mână bluza şi a început să-i dea bebeluşului ţâţă. Nu pot spune că am apucat să văd ceva indecent, dar am pierdut câteva secunde în plus până când mi-am dat seama că rămăsesem holbat la ea.

Ştii când te surprinde vreo colegă de serviciu că te uiţi în decolteul ei şi apoi dai din colţ în colţ, ştiind că ai fost măgar, dar în acelaşi timp având măcar bucuria că ai apucat să vezi ceva frumos? Ei bine, eu am rămas doar cu senzaţia că am fost măgar: bineînţeles că m-a surprins chiorându-mă la alăptat. M-am ridicat ca pe arcuri de pe bancă şi-am luat-o la trap spre cârciumă.

În “Jacqueline” era aceeaşi atmosferă din fiecare marţi seară: muzică lăutărească veche în surdină, mici sfârâind uitaţi pe grătarul din curte şi vreo două mese ocupate. La masa noastră (aveam o masă rezervată mereu acolo), Radu şi Cristea tocmai ciocneau două halbe dintr-alea borţoase, rămăşiţe de pe vremea lui Ceauşescu.

– Să trăieşti, consiliere, strigă Cristea. Ai venit devreme în seara asta.
– Sete mare? îl completă Radu.

M-am aşezat – a se citi “trântit” – pe un scaun şi mi-am pus geanta lângă mine, pe un altul.

– Salutare, băieţi. Setea, da. Setea şi nişte sâni dezgoliţi în faţa mea.

S-au uitat la mine ca la un chinez. Normal, nu înţelegeau nimic, aşa că m-am simţit dator să vin cu explicaţii suplimentare.

– Eram pe o bancă p-aici, s-a pus lângă mine o domnişoară cu un puradel în braţe şi a început să-i dea să sugă fix în faţa mea.
Radu începu să râdă în surdină. Chchch, de fiecare dată când îl auzeam îmi aducea aminte de un personaj din desene animate.
– Cum ar veni, ai fugit de o pereche de ţâţe, concluzionă Cristea.
– Nu am fugit, am îngheţat acolo cu ochii în ochii bebeluşului. Dar nu o să mă creadă nimeni că la el mă uitam.
– Fătuca aia ar fi trebuit să stea în casă dacă ştia că vine ora mesei, zise Radu de peste masă.
– Nu am apucat să îi atrag atenţia, eram prea ocupat să mă uit brusc în altă parte şi să-mi iau tălpăşiţa, am zis.
– De ce să stea acasă, mă? Nu ştiu cum funcţionează bebeluşii, dar nu cred că toţi mănâncă după ceas, la ore fixe.
– Păi trebuia să-i dea biberon, atunci.

M-am uitat la Radu, apoi la Cristea. Am zâmbit, că aveam motive. Discuţia dădea semne că merge într-o direcţie în care mai ajunsese şi cu alte ocazii. De data asta nu eram prins la mijloc, aşa că i-am făcut semn chelnerului să-mi aducă una rece şi m-am lăsat pe spate în scaun. Lângă mine, Cristea luă o mână de alune şi-şi îndesă jumătate în gură.
– Sunt unele femei care ar da orice să alăpteze natural, Radule. N-au lapte şi suferă din cauza asta. Cică pică şi în depresie, nu mai ştiu unde am citit.
– Cristache, băiete, nu ştiu, mă. Părerea mea e că femeile nu trebuie să alăpteze în public. E dizgr-
– Bine că nu trebuie să ne luăm după tine.
– …aţios. E ceva ce se face în intimitate, eu dacă mă duc să mă piş lângă boschetul ăla risc să mă salte poliţia.
– Dacă tu compari pişatul în public cu o mamă care alăptează un copil pe o bancă… Eşti ţăran prost, de-aia gândeşti aşa. Te oripilează unul dintre cele mai vech-
– Băi, fără jigniri. N-am zis decât că nu vreau ca nevastă-mea să alăpteze în public, să se uite la ea toţi obsedaţii şi dubioşii… Consigliere aici de faţă e exclus.

I-am mulţumit din cap şi am mai luat o duşcă de bere.
– Auzi mă Radule, dar când vezi la plajă o tipă topless, nu te deranjează? zise Cristea.
– Nu, aia e ceva asumat, femeia e la plajă, peste tot sunt numai piei goale la soare. Nu vrei să vezi, nu te duci pe plajă.
– Alea sunt ţâţe mişto şi arătoase, de-aia nu te deranjează. Dacă zici că e dizgraţios, probabil te gândeşti la vreo femeie cu sânii lăsaţi, la opta sarcină. Sărăcuţul, ţi se face greaţă.
– Hai să zicem altfel, tu ce părere aveai dacă se uita careva la maică-ta când te alăpta la sân în public? Să ştii că sunt bărbaţi care se uită cu ciomagul sculat la ea? Zi bre!

M-am băgat în discuţie, deşi nu simţeam o tragere de inimă în sensul ăsta. Dar când venea vorba de lucruri sfinte, mai era doar un pas până la pumni.
– Radule, te rog eu, fără mame, am zis.
– Păi în cazul de faţă e vorba despre mame! zise amicul meu, nu fără un dram de dreptate.
– E vorba, dar dezbaterea e mai complexă de-atât.
– Nu e deloc, comentă Cristea. Ăsta face paralele cu alăptatul de parcă am vorbi de complexul Oedip sau de incest, când lucrurile sunt simple ca bună-ziua. Nu îţi place să vezi o femeie că alăpt-…
– Du-te bă în pula mea cu incestul tău cu tot! Ce vorbă e asta!
– …ează pe stradă, nu te uiţi. Eşti cavaler, poţi face asta. şi femeile care nu vor să alăpteze pe stradă pur şi simplu nu o fac. Cu asta basta.

M-am uitat la Cristea şi, pentru prima oară după multă vreme, i-am dat dreptate.
– Radule, Cristea are dreptate. Nu poţi obliga o mamă să nu-şi îngrijească bebeluşul pe stradă, aşa că nu o poţi obliga să nu-l hrănească pe stradă. Mămicile ar trebui protejate oricum.
– Protejate şi poate nici măcar să nu te mai uiţi la ele ca la nişte femei. Sunt mame, aşa că fără atracţie şi libidinoşenii, plusă Cristea.
– Hai să nu exagerăm, ce dracu, le expiră impulsurile erotice…
– Dar am şi eu dreptul la părerea mea! Radu se cam îmbufnase, dar cel puţin nu mai urla ca din gură de şarpe în mijlocul terasei. Am şi eu părerea mea că e denigrator pentru o femeie să facă asta în public…
– Lasă-le pe ele să decidă asta, omule. Dacă e denigrator sau nu, să decidă ele. Când o să ai ţâţe o să poţi să-ţi dai cu părerea.
– Îţi dai seama, Radul cu sâni, o privelişte…
– Termină, dobitocule, până nu îţi dau una peste nas..
– Am auzit că te-ai şi epilat pe picioare mai demult, ă?
– Am avut o eczemă, aşa m-a pus doctorul să fac…

Şi uite aşa, lucrurile au revenit la normal. Ne-am văzut mai departe de beri, iar discuţia s-a calmat aproape spre stagnare. Mă temeam că o să mă plictisesc iarăşi, dar uite că o dispută sănătoasă, chiar şi despre alăptat, poate pune un pic de sare şi piper într-o seară la bere.